Povestea ciorapului de Craciun
Etichete: Legende Craciun
Legenda impodobirii bradului
Etichete: Legende sarbatori
Legenda comerciala-Mos Craciun
Etichete: Legende religie
Legenda lui Mos Craciun
Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa era o femeie buna, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, ii gazduieste in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus.
Afland cele intamplate, Craciun isi pedepseste sotia taindu-i mainile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindeca, lipindu-i mainile la loc Craciunesei. Mos Craciun, vazand aceasta se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci.
De atunci, in fiecare an, in Ajunul Nasterii Domnului (24 decembrie), Mos Craciun vine cu sania trasa de reni, intra pe horn si pune sub brad cadourile. Cei 9 reni sunt: Rudolph, Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder si Blitzen. Conducatorul acestora este Rudolph, renul cu nas rosu.
Etichete: Legende sarbatori
Legenda Sfantului Dumitru
Etichete: Legende Sfinti
Legenda Muncile Arhanghelului
Atunci numai ce vine dracul şi îi spune că a greşit că a dat drumul la boi, că îi va trebui sămănătură şi la anul, şi când vor venii copiii lui. Şi îi spuse că îi va aduce boii înapoi dacă Adam îi va da copiii şi copiii copiilor lor până în veacul vecilor, după ce vor muri. Şi Adam s-a gândit că, după moartea la ce mai trebuiesc oamenii şi făcu înţelegerea cu sarsailă.
Dumnezeu, care le ştie pe toate se amârî tare. Doar îi spuse că oricât s-ar osteni să pregătească pământul va avea tot cât îi dă El, Dumnezeu.
După mult timp Dumnezeu voia să scape pe oameni de diavol, că ajunsese iadul să fie bucşit de dânşii. Aşa că a trimis pe Arhanghelul Gavriil în iad, ca să slujească diavolului un an, lui Sarsailă cel mare, cerând în schimb doar ce este de făcut pentru a cădea înţelegerea între el şi Adam. Dar i-a zis să nu pomenească nimic legat de ce a venit, să aştepte până ce l-a întreba el.
A slujit el acolo un an cu credinţă, făcând tot ce i s-a spus. Amu anul s-a fost împlinit şi diavolul tot nu l-a întrebat de ce a venit.
Şi a ieşit arhanghelul mânios s-a trântit uşa după dânsul, de s-a cutremurat iadul şi s-a dus direct lşa Dumnezeu să-i spună ce s-a întâmplat. Dar Dumnezeu i-a cerut să mai slujească un an.
Merge iar şi mai slujeşte un an şi, când s-a împlinit, îl întreabă diavolul de ce a stat atâta vreme acolo. Gavriil i-a spus şi tare s-a perpelit sarsailă când a auzit. Dar n-a avut ce face, trebuia să plătească pentru munca arhanghelului.
Aşa că i-a spus că înţelegerea lui cu Adam poate fi desfăcută numai şi numai de acela care s-ar naşte din duh sfânt şi fecioară.
Arhanghelul a ieşit pe uşă şi, la fugă, cu diavolul după el, că nu mai voia să-i de-a drumul din iad. Şi când să iasă din iad, luându-şi zborul, sarsailă l-a prins de picior şi i-a rupt talpa, acolo unde la om este fundătura aceea. De atunci au rămas oamenii cu talpa aşa, căci înainte aveau talpa dreaptă.
Şi a ajuns Gavriil la Dumnezeu şi i-a spus ce a aflat. Atunci Dumnezeu l-a trimis la Maica Domnului. Apoi Maica a primit duhul sfânt şi l-a născut pe Hristos.
Atunci, acele trei zile ce a stat în mormânt, a mers în iad şi a rupt înţelegerea dintre sarsailă şi Adam, şi-a dat drumul la toate sufletele. Iar pe diavol l-a legat şi aşa şede până la a doua înviere. În locul lui a intrat Iuda, că el a fost spânzurat de un mesteacăn.
Unii bătrâni spun că nu era Arhanghelul Gavriil şi Sfântul Vasile, cel care a adus dezlegarea înţelegerii.
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-raurilor-oltul-jiul-si-muresul.html
Etichete: Legende Istorice
Legenda cetăţii de la Moşna
Într-o vreme, peste această cetate ar fi fost stăpână o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atât de vie, încât nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii, ce-ţi luau ochii, şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mâinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, râvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. Însă zădarnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dânşii. Gândul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. Îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tânăr mai frumos şi mai puternic decât toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat până ce-a zărit poarta. Tocmai se sfârşea anul. Când poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decât cei din neamul nostru?
- O, stăpîna noastră, nu sunt decât un biet ţăran de pe pământurile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gândul de a vă apăra. Cică un mare val de năvălitori, în frunte cu feciorul căpeteniei lor, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de când îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să putrezească pe dealul Moşnei! Îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cu minte. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă până nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sunt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sunt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decât să văd Moşna pângărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu!
Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii câtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vârstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea: seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în năvălitori, şi s-au luptat cum ştie să se lupte omul pământului, de-a curs sîngele pârâu în şanţul cetăţii. Numai feciorul căpeteniei a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dânsul. Asta nu era a bună, căci ura s-a încâlcit în inima feciorului căpeteniei şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stâncă. Şi-acolo, l-a aşteptat pe Ioniţă. Când s-a apropiat viteazul, l-a doborât de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătâne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea. Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.
De atunci se poveşteşte că multă lume a râvnit după bogăţiile cetăţii, aur şi pietre preţioase, petrecute sub pământ. Şi mulţi s-au pierdut în căutarea ei. Asta pentru că dacii nu au pierdut niciodată legătura cu spiritele şi ele, drept mulţumire, păzesc pentru totdeauna locurile dace.
Şi toţi săpau în mijloc, unde se crede că este mormântul unei mari căpetenii dace. Au căutat şi prin numeroasele galerii subterane, făcute de cei ce au gândit cetatea, să fugă sau să cadă în spatele duşmanilor. Şi pe drumul cu lespezi de piatră al dacilor au căutat, şi n-au găsit nimic, decât rătăcire...
Cel mai rău au păţit-o turcii, care-au săpat mult timp după comori prin aceste locuri. Şi la câte au păţit ei, neştiute, au spus că pe acolo este Şeitan, satana care rătăceşte drumurile ca nimeni să nu găsească comoara dacilor. Se spune chiar că ei au blestemat locul, lăsândul în grija satanei. Dar noi ştim că sunt doar spiritele vechilor daci, că niciodată nu au făcut vreun rău oamenilor locului. Doar aşa, îi face să piardă drumul...
Şi, dacă nu dai ascultare spiritelor, păţeşti ca şi cei 12 ţărani care nu s-au potolit în căutarea lor. Se spune că 12 ţărani de prin partea locului au pornit să găsească neapărat comoara dacilor. Ajunşi în mijlocul cetăţii se spune că au aprins un foc mare şi au pornit să se roage să găsească comoara. Şi, la un moment dat le-a răspuns o voce care i-a întrebat ce vor. Şi fiecare şi-a spus păsul: unul să facă avere, altul să trăiască viaţa fără să muncească, şi altele, mai puţin unul care nu a ştiut ce să ceară. Şi aşa a fost până când a venit momentul plăţii pentru darurile făcute de spirite. Toţi cei care au făcut jurământul în acea noapte au murit de boli grave, în chinuri, imediat după ce se împlinea ceea ce au dorit. Dintre cei ce şi-au dorit câte ceva, ultimul care a murit, la fel ca ceilalţi, a fost cel care a vrut să nu muncească toată viaţa. 7 ani a fost viaţa dată fără muncă înainte de moartea în chinuri. Şi ultimul dintre toţi a murit cel ce nu şi-a dorit nimic plecând se spune, pentru o ultimă dată, pe drumul spre cetate...
Aşa este acum, în zilele noastre, prin locurile acestea. Amintirile vechii cetăţi se află acum în mijlocul pădurii. Şi drumul până acolo este foarte greu de ţinut, de parcă o putere nevăzută te face mereu să-l pierzi şi să te trezeşti mereu în altă parte faţă de cea dorită de tine. Bătrânii locului spun că, atunci "Când te apropii de cetate, ceva îşi ia minţile. Te rătăceşti şi te trezeşti a doua zi în altă parte. Eu, când eram mic, mă duceam de multe ori acolo cu vitele. De fiecare dată pierdeam vitele când mă apropiam de cetate. Vitele o luau razna. Aruncam cu pietre în locul unde se crede că era comoara şi se auzea un vuiet aşa tare că fugeam mereu de frică.".
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-raurilor-oltul-jiul-si-muresul.html
Etichete: Legende Istorice
Legenda raurilor Oltul, Jiul şi Mureşul
Etichete: Legende Romanesti
Legenda aparitiei pisicii
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-pisicilor-inotatoare.html
Etichete: Legende animale
Legenda pisicilor inotatoare
| Legenda spune ca faimosul arhitec ar arcei si mare iubitor de animale a intampinat mari dificultati in a mentine calmul pasagerilor sai, pe masura ce vasul lor se apropia de pamantul uscat al muntelui Ararat, localizat intr-o zona indepartata din estul Turciei, langa Marea Caspica. Dupa mai multe luni la bordul navei de lemn, plina de animale, va puteti da seama de ce pasagerii erau nerebdatori sa coboare. Doua pisici, ceva mai istete si cu ceva mai multa vointa decat celelalte animale, au reusit sa insele vigilenta lui Noe si au sarit in ape pentru a inota spre uscat. Pe masura ce apele s-au restras, legenda a continuat. Pisicile si-au croit drum pe pantele mutelui Ararat si a ugasit calea catre vechile asezari Van, de pe malul Lacului Van. Pisicile au fost binecuvantate de Allah, si o pata de par roscat a aparut pe fruntea lor, pentru a marca locul in care Allah le-a atins.Indiferent daca legenda este adevarata sau nu, dovezile atesa faptul ca pisicile Turkish Van au trait, si au innotat, in aceasta parte indepartata a Orientului Mijlociu, timp de sute de ani, datand poate chiar din timpul lui Noe. Escavarile facute in regiune au scos la iveala figurine de teracota, vechi de 7.000 de ani, care reprezentau o femeie care se juca cu pisici. Artefacte ale ocuparii Romane din regiunea Van (pe atunci, Lparte a vechii Armenii), in perioada 387-75 i. Ch, etaleaza o pisica mare, deshisa la culoare, cu inele pe coada. |
Etichete: Legende animale
Legenda terapiei cu pisici
Etichete: Legende animale
Legenda celor ce nu iubesc pisicile
Etichete: Legende animale
Legenda pisicii negre
Etichete: Legende animale
Legenda pisicii Angora turceasca
Etichete: Legende animale
Legenda salciei plangatoare
Etichete: Legende Romanesti
Legenda pisicii tigrate
Etichete: Legende animale
Legenda pisicii siameze
Etichete: Legende animale
Legenda pisicii lui Mahomed
Etichete: Legende animale
Legenda ca pisica ar avea noua vieti
Etichete: Legende animale
