Legenda satului Bogza

Acest sat ,după spusa legendară a bătrînilor,nu se afla stabilit pe aceste locuri,ci cu mult mai spre apus,pe un loc cu poziție joasă,care astăzi se cheamă Văsilanul.

   Aci el se găsea alcătuit numai din cîteva bordeie,și colibe;căci locuitorii se ocupau numai cu creșterea vitelor.Toate localitățile de prin prejur erau nelocuite și cele mai multe posedînd păduri mari;așa că locul unde se găsește stabilit acest sat astăzi a fost păduros și plin de pășuni bogate.

    După istorisirea bătrînilor acest sat s-a format în următoarele împrejurări:

    O fată a unui locuitor de la zisele tîrle,venind în aceste părți spre a aduna ceva lemne uscate,a rămas prea mirată de bogăția și frumusețea acestor locuri,că întorcîndu-se la părinți,le-a povestit ceea ce se desfășurase înaintea ochilor ei.

    Părinții singuri mergînd întradins și văzînd frumusețea acestor locuri au rămas pe deplin încintați,căci imediat au luat hotărîrea și și-au strămutat locuințele  vechi în aceste locuri nouă,stabilindu-se negreșit într-un cerc strîns și formînd un nou sat caruia i s-a  dat numele de Bogza după numele fetei ce-i îndemnase a se strămuta aici.Mai tîrziu au început a se aduna împrejurul lor și alți oameni din diferite părți.

   Cei care veniau din părțile muntoase și cu ocupație numai de păstori se statorniceau lîngă cei de sus,formînd cu toții un cătun care și astăzi se cheamă Mocani Ungureni;iar cei ce veneau din părțile cîmpoase și fiind dedați la munca cîmpului au format un cătun lîngă cel de sus,numit cătunul Cojanilor,deosebindu-i chiar portul pe unii de alții. Pînă mai deunăzi se fereau a se înrudi unu cu alții.Astăzi însă s-au amestecat,înrudindu-se și uniformizîndu-și portul....și numele acestui sat este Bogza.

Citeste - Legenda satului Bogza

Legenda inventarii painii,vinului si macinarii graului

Bachus a cerut in casatorie màna nymphei Amethisté.

Jupiter avea oroare de alcool,asa ca a refuzat categoric aceasta casatorie.

Améthiste a plàns mult timp,lacrimile sale se transformau in pietre de culoare violet,Jupiter a fulgerat de citeva ori si-a transforformat-o pe Ametiste in piatra.

Bachus a ingenuncheat linga Ametist si cerea iertare lui Jupiter.

Bachus o implora pe Amethist sa revina linga el" fà minca-ti-as guritza ta de zina sucara,vino linga mine,inca o data,sa intru pe la spate in gradina fermecatà" auoleo minca-ti-as gura nu te mai juca cu puterea mea ametzita de vin!!!.

Atunci Jupiter s-a suparat si-a facut din Amethist legenda puterii spirituale,culoarea ce-a mai frumoasa din lume (violet)+(violet)+(galben)+(violet rosiatic)=amethistul cu un temperament puternic,forta pentru indragostitii care nicodata nu au dezlegarea de la Dumnezeu de a fii impreuna.kai geas Jupiter? (unde vrei sa mergi Jupiter?)

Oamenii sunt oameni si vor sa traiasca impreuna!

Asa a luat fiintza delicata culoare Amethiste,hidromel bautura lui Jupiter.

Ametistul iti da timpul de meditatie,ametistul te vindeca de stress si de nebunie.

Am creeat acuma recent unul din cele mai frumoase coliere din lume.

Colierul din lemn parfumat de eben si ametiste,pentru o artista renumita in pictura si sculptura "dna Yvelyne Wood"

Din cele mai vechi timpuri din antichitate,amethistul era transformat in pudra si era absorbit ca un medicament.Se spune ca papa Clement 7,a fost vindecat de o boala foarte grava,si vindecat chiar in momentul cind era condus spre timpul de visare,ultimul timp care-l mai avea de trait pe pamint.

Marquerite de Valois sotia lui Henri 4,cunoscuta sub numele de regina Margot,

era nebuna dupa amethiste.

Citeste - Legenda inventarii painii,vinului si macinarii graului

Legenda,povestea bradului

Demult, tare demult, pe cand copacii inca mai aveau puterea si dezlegare ca sa umble pe pamant, intr-o padure, crestea alaturi de fratii si prietenii sai un brad. Pe cat de falnic si maret, pe atat de curios si dornic de cunoastere era. intr-o zi, pe cand statea rezemat in cetina unui fratane atintind cerurile numai ce vede cum i se anina coada pufoasa si alba a unui nor de cusma sa cea verde.

-incotro te grabesti asa Pufosule?

-pai sus la munte ca de fro cateva zile ne tot cheama maica Iarna sa ne deie alba povara ca s-o imprastiem peset campuri si-n tot locul.

-d-apoi cum arata maica voastra Iarna? Ca de auzit am tot auzit de ea dar de vazut drept in fata nu am vazut-o…

-Ca orice maicuta buna, oleaca adusa de spate, cu parul, alba ca zapada si poate mai racoroasa si mai opintita in rasuflare si mai aspra in purtare dar nu pentru ca i s-ar fi racorit inima si sufletul ci pentru ca mereu ajunge ultima si-si vede copii dusi dupa frumoasa cea cu gura dulce si parul verde padure.

-Pot veni si eu ca s-o vad?

-De ce nu? Ce crezi ca te opreste?

-Teama de a nu merge nepoftit.

-Doar atat?

-Si poate teama de a nu strica somnul si impietrirea fratilor mei sau Doamne fereste sa nu ranesc pe careva cu multimea acelor mele.

Citeste - Legenda,povestea bradului

Legenda Pasarii quetzal

Pasarea quetzal face parte din familia Trogonidae.

Aceasta pasarea are penajul de un verde-auriu, lucios ca smaraldul. Regiunea pectorala si celelalte parti ventrale sunt de un rosu foarte aprins, aripile si tectricele, precum si cele patru pene codale mijlocii sunt negre, celelalte rectrice sunt albe. Penele de podoaba lungi (tectricele de pe partea superioara a cozii) sunt verzi-aurii. Femela prezinta culori asemanatoare, dar are mari parti din penaj de culoare gri sau maro.

Pasarea quetzal populeaza padurile umede din Costa Rica si Guatemala, si se urca pana la o altitudine de 3000 m. In perioada clocitului, masculul executa deseori zboruri de rut. In acest timp se ridica peste varful copacilor si scoate sunete tari.

In perioada din aprilie pana in august, pasarea cloceste de doua ori (ouale au culoarea albastru deschis). Pasarea quetzal cloceste in scorburi vechi de ciocanitoare sau, uneori, impreuna cu alte pasari, face noi gauri in copacii putrezi. Deseori cuiburile sunt folosite mai multi ani in sir. Nu foloseste material de cuibarit. Femela cloceste in timpul noptii si in orele de amiaza, iar masculul dis-de-dimineata si in orele de dupa-amiaza. Clocitul dureaza 17-18 zile.

In primele 10 zile hrana puilor consta doar din insecte. Apoi consuma din ce in ce mai multe fructe, in special fructe verzi de dafin, mari si dure. Pe langa acestea se mai hraneste si cu broaste mici, soparle, serpi, si ale nevertrebrate mici. Cuibul este tinut foarte curat in primele zece zile, dar dupa aceea se aduna in el multe resturi (care constau mai ales in seminte de fructe).

Puii raman aproximativ o luna in cuib si sunt hraniti pe rand. Cand primul dintre cei doi pui paraseste cuibul, acesta este mai mult in atentia tatalui (care in ultimele zile de cuibarit a ingrijit puii). Cel de-al doilea pui asteapta zadarnic hrana (mai mult de cateva ore in sir), abia spre inserat tatal revine cu hrana in cioc.

Pe cand speciile americane se hranesc numai cu fructe (pe care le rup in zbor de pe ramuri), speciile africane si asiatice traiesc exclusiv cu insecte (pe care le prind din aer, de pe frunzele sau de pe scoarta copacilor). Isi urmaresc cu multa agerime prada, o prind cu dibacie si se intorc din nou la locul de odihna.

Desi sunt pasari mari (de cca. 30 cm) si au un penaj viu colorat, sunt greu de observat in habitatul lor impadurit.

Pasarea Quetzal splendid (Pharomachrus mocinno) – este intalnita in partea de sud a Mexicului (partea de vest a tinutului Panama). Aceste pasari au pielea destul de subtire, de aceea penele sunt in strat mai gros pentru a o proteja. Au ochii mari, vederea buna le permite sa se adapteze bine la lumina slaba din padurile dese. Sunt vanate de vulturi, bufnite si alte pasari de prada.

Se hranesc cu insecte (furnici, larve, viespe), dar si broaste mici, diferite tipuri de fructe (in special de avocado pe care le consuma in intregime).

In zonele cu clima tropicala umeda si subtropicala, in padurile montane din Peru, Bolivia, Venezuela si Columbia, traieste o specie – crested quetzal (Pharomachrus antisianus) care face parte din aceeasi familie.

In padurile din muntii inalti din America de Sud, traieste golden headed quetzal (Pharomachrus auriceps) – o specie frumos colorata. Are ciocul portocaliu, capul verzui-galben (femelele au si o zona gri), penajul spatelui si in jurul gatului este verde lucios cu reflexii aurii pe margini, penele mai lungi ale aripilor si cele care alcatuiesc coada sunt negre, iar cele de pe pantece sunt rosii. Femelele si masculii au cam aceeasi marime (lungi de cca. 35 cm si greutate de cca. 150 g).

Aceste pasari sunt monogame, de obicei traiesc solitar. In perioada de clocire, traiesc in pereche. Dupa 18 zile de clocire, ies puii care sunt hraniti de ambii parinti timp de o luna (cu fructe, diferite insecte si alte mici nevertrebrate). Isi fac cui in scorburile adanci ale copacilor batrani. Sunt considerate pasari pe cale de disparitie.

White tipped quetzal (Pharomachrus fulgidus) este raspandit in zonele cu clima tropicala umeda si subtropicala, in padurile din zone muntoase, din Guayana, Columbia (Sierra Nevada) si Venezuela (partea de nord).

Pasarea quetzal pavonine (Pharomachrus pavoninus) – traieste in bazinul fluviului Amazon, in Ecuator, Brazilia, Columbia, Peru, Venezuela, in zonele cu clima tropicala si subtropicala, in padurile de la deal.

Quetzalul figureaza pe emblema si drapelul Republicii Guatemala. De altfel, Guatemala si-a denumit si monezile dupa acesta pasare.

Pasarea quetzal a fost venerata de civilizatia azteca si civilizatia Maya, era considerata ,,zeul aerului” (simbol al luminii si bunatatii). In legendele vechi americane era considerata o pasare divina, numita ,,sarpele zeu” (in multe limbi ,,quetzal” se traduce ,,sacru”, ,,pretios” ). Deoarece era considerat un act de crima sa omori un quetzal, pasarea era capturata, i se luau penele mai lungi din aripi si coada, si apoi era eliberata.

Citeste - Legenda Pasarii quetzal

Legenda Inului

Într-o vale singuratică din ţara aceea, locuia în vremea de demult un păstor cu nevastă şi copii. Păstorul acesta îşi ducea în toate zilele la păşunat turma sa şi-o păzea de fiarele sălbatice.
Dar, într-o frumoasă zi de vară, se trezi în păstor dorinţa să se caţere sus de tot, până în vârful munţilor, până la câmpiile de gheaţă ce străluceau în lumina soarelui. Vroia să privească de acolo lumea cea largă şi să-şi desfăteze sufletul şi ochii.

Se căţără, aşadar, pe pereţii pleşuvi ai stâncilor şi se târî peste pietrele alunecoase, mai sus, tot mai sus, până ajunsese şi la zăpada cea veşnică.

Însă, în zidul de gheaţă, păstorul zări o poartă lucrată cu toată măiestria. De la poarta asta pornea un drum lung şi întunecos, care se sfârşea la o sală măreaţă şi puternic luminată.

Păstorul păşi cu tot curajul pe drumul cel întunecos şi merse în sala cea  luminoasă. Dar îl cuprinse mirarea, când s-a găsit într-însa.
Pereţii sălii erau numai de cristal şi de pietre preţioase. În mijlocul sălii stătea o femeie, înfăşurată într-o mantie de argint, încinsă cu o cingătoare de aur, iar pe cap purta o coroană de diamante.
 Femeia aceasta era regina zânelor. Fecioare foarte frumoase, având părul împodobit cu flori la fel, stăteau în jurul ei şi o serveau. Copleşit de măreţia şi frumuseţea a tot ce văzuse, păstorul căzu în genunchi înaintea reginei zânelor. Regina zânelor îi zâmbi cu toată blândeţea şi vorbi cu o voce care îţi câştiga inima:
- Îţi dau voie să alegi din toate comorile ce vezi aicea, care ţi se par mai de preţ. Poţi să iei doar aur, sau argint, sau pietre preţioase.
Păstorul îi răspunse cu glas rugător:
- Dă-mi, o, frumoasă regină, florile ce ţii în mână, altceva nu doresc.
- Ţi-ai ales lucrul cel mai de preţ, îi răspunse ea.

Însă, deodată răsună bubuitul înfricoşător al tunetului. Regina zânelor, fecioarele ce-o slujeau, sălile luminoase, toate pieiră într-o clipă.

Trezindu-se ca dintr-un somn adânc, păstorul nu văzu înaintea sa decât întinderi de gheaţă. Pierise şi drumul care ducea la locuinţa reginei zânelor. În mână însă, avea buchetul cu flori albastre şi boabele cele mărunte.

Păstorul se coborî din creştetul muntelui ca să se ducă la turma sa. Dar turma ia-o de unde nu-i; pierise şi ea fără nici o urmă.

După ce alergă şi o căută peste tot locul, în zadar, se duse în sfârşit la coliba sa. Aici se îngrozi, când nevastă-sa îi spuse că el a lipsit de acasă un an de zile şi că în vremea aceasta lupii şi urşii îi sfâşiaseră turma.

Însă, păstorul, fiind un om curajos, îşi veni repede în fire şi-i zise nevestei sale:
-Dacă-i aşa, voi săpa pământul şi voi pune într-însul seminţele de flori ce mi-a dat regina.
Şi făcu precum zise. Nu după mult timp, pe întreaga întindere a ogorului crescură mii de plante, purtând pe ele flori albastre. Acum şi nevasta păstorului prinsese dragoste de florile cele frumoase.

Deseori, în timpul nopţii, regina zânelor cobora de pe munte, pe o rază de lună şi binecuvânta semănaturile. La urmă, florile se trecură şi făcură seminţe.

Într-una din zile, regina zânelor veni în coliba păstorului şi-i spuse şi lui şi nevestei lui că această plantă care dă flori albastre este inul, de pe urma căruia oamenii vor avea foloase foarte mari.

Le arătă cum se lucrează, învăţându-i cum să-l toarcă şi să-l ţeasă.

În scurtă vreme, păstorul şi nevastă-sa se îmbrăcară în haine făcute din din darul bunei şi frumoase regine a zânelor.

Aceasta se spune că este obârşia inului: căci regina zânelor veghează şi astăzi  ca darul ei să fie preţuit şi cinstit.
Cercetează fără să fie văzută, casele unde se toarce inul şi unde se găsesc fete care torc şi ţes fără voie bună, le rupe firul sau le încurcă legătura.
Dar unde găseşte fete sârguincioase, le dă şi ea o mână de ajutor.

Citeste - Legenda Inului

Legenda lui Dragobete

În tradiţia populară, Dragobetele, protectorul dragostei şi bunei dispoziţii, este comparat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană şi cu Eros, mesagerul dragostei din mitologia greacă.    O altă legendă spune că Dragobetele, tânărul frumos, iubăreţ şi îndrăzneţ,  fura inimile fetelor şi nevestelor tinere. Din acest motiv, el a fost metamorfozat de Maica Domnului într-o plantă numită Năvalnic, pentru că iubirea Dragobetelui era ca un joc năvalnic.

În timp, Năvalnicul a fost apreciat şi ca plantă de leac, având efecte cicatrizante, calmante şi astringente, indicată pentru o gamă variată de afecţiuni : respiratorii (de la tuse şi până la tuberculoză), digestive ( ocluzii intestinale, leziuni ulceroase, indigestii) şi litiaze. Extern, Năvalnicul este un remediu excelent pentru plăgile care nu se închid cu uşurinţă.      

Dar persoanele preocupate de magie, chiar şi bătrânele satelor ştiu cum să pregătească Năvalnicul, după reţete speciale, pentru a aduce noroc şi spor la bani.

O astfel de magie ( relatată de o vizitatoare fidelă a site-lor publicaţiilor Companiei Adevărul Holding) poate fi pregătită în casă de oricine crede în puterea Năvalnicului: În ziua sărbătorii, trebuie să ai o bancnotă nouă şi s-o  împătureşti în două, apoi sub formă de triunghi. În mijlocul acestuia trebuie să presari frunze de Năvalnic- proaspete sau uscate. Simbolul magic se păstrează într-un loc discret din casă, eventual în casa de bani. Dacă nu ai Năvalnic, pregăteşti doar bancnota, urmând ca în timp de nouă zile să găseşte un fir al acestei plante şi să-l păstrezi în bancnotă. Se spune că ritualul alungă ghinionul, paguba, gândurile negative ale duşmanilor şi spulberă orice rău. 

Personificare magică a iubirii, Dragobetele era însoţit de zâne, numite Dragostele. Ca mesageri ai destinului, Dragostele îi pândeau pe tânări,  şoptindu-le cuvinte de dragoste, prin care să-şi atragă iubirea dorită. În mod strategic, în aceste şoapte de dragoste se regăseau cuvinte precum dor arzător, dragoste veşnică, săgeta iubirii alături de numele persoanei iubite.

În acelaşi timp, toate gesturile şi cuvintele care nutreau (şi nutresc) sentimentele persoanei iubite erau practici benefice pentru sănătate şi pentru echilibrul energetic al organismului.   

În plus, tinerii îndrăgostiţi practicau obiceiuri de iniţiere premaritală, cu scopul de a se feri de farmece şi făcături de urât.

Altă cerinţă a ritualurilor de Dragobete mereu, în actualitate, era ca jurământul de fidelitate, pe care şi-l făceau tinerii în această zi, să fie respectat tot anul.

Flăcăii strânşi în cete sau grupurile de fete obişnuiau ca, în această zi, să-şi cresteze braţul în formă de cruce, după care suprapuneau tăieturile , devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce, prezente în viaţa „fratelui” sau a „surorii” la bucurie sau la necaz.

În ziua Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul, oamenii respectau această zi întrerupând orice muncă în gospodărie, împodobindu-şi casa şi să-l primească pe zeul iubirii, ca pe un oaspete de seamă. Dragobetele nu venea singur, ci era însoţit de zâne, de Dragostele, ce ştiau efectul vorbelor meşteşugite, prin care să-i cucerească pe tinerii singuri. 


Şi acum, în ziua de Dragobete, gospodinele hrănesc din belşug păsările cerului care vin în curtea casei, dar şi pe cele din propria gospodărie, pentru a avea spor în casă şi pâinea de toate zilele să fie obţinută fără eforturi supraomeneşti.

Citeste - Legenda lui Dragobete

LEGENDA UNGUREASCA: “HORIA IMPARAT SAU REGE!”

Totul se concentra intr-o chestiune istorica si anume ca Ardealul este tara poporului roman, care nu cu mult inainte, pe timpul episcopului Inocentiu Micu Clain, ceruse sa fie recunoscut ca natiune politica in Transilvania - si aceasta in baza vechimei. Este interesant de constatat ca si episcopul Inocentiu Clain si Horia urmariau acelasi scop: cel dintai pe cale legala, iar cel d’al douilea pe calea dreptului natural.
            De teama viitorului incert, care ii pandea, Ungurii pornira o campanie turbata, cu scop sa auda si sa infrice Curtea imparateasca din Viena, spunand ca Horia se numeste peste tot rege, pentru ca cu chipul acesta sa irite cat mai mult pe imparatul, ca el sa fie neindurator fata nu numai cu capii revolutiei, dar fata cu intreg poporul roman din Ardeal, a carui exterminare se dorea. In urma acestei campanii interesante, aproape toate ziarele si revistele vremii de atunci, mai ales cele nemtesti din Viena, publicau portretele lui Horia ca rege, avand ordinul lui (”Orden des Hora”).
            Toate acestea insa erau simple inventiuni in scopul de a inaspri si mai mult purtarea Curtii imperiale din Viena fata de cei trei capitani si fata de elementul romanesc din Ardeal, pentru a-l sili la emigrare, la expatriere, cum au si facut-o Romanii mai timizi. Niciodata n-au fost si n-au putut sa prinda in capul taranului din Albac, Ursu Nicola zis Horia, asemenea ganduri de grandomanie. De altfel nobilul Alex. Chendi din Campeni, care pe la inceputul lunei Decembrie 1784, petrecuse 8 zile la Horia in Albac, facandu-i servicii de secretar, spune intr-o declaratiune data de el vicecolonelului Kray ca ”singurul scop principal, pe care l-au avut capitanii revolutiei, a fost sa scoata pe Unguri din Ardeal si sa domneasca ei”. Asta insa nu insemneaza ca Horia sau vreunul dintre capitani ar fi avut ambitia sa domneasca ca rege sau principe, ci sa stapaneasca ei, ca Romani, in locul nobililor unguri.
            Ca taranii ardeleni dela 1784, in diferite locuri si la diferite ocaziuni, numiau pe Horia domn, craiu sau imparat, aceasta este adevarat, daca dam ascultare catorva poesii populare faurite pe atunci de fantezia poporului roman. Asa de exemplu la Carpinis se doinea:

Pan’a fost Horia imparat,
Domnii nu s-au descultat,
Nici in pat nu s-au culcat,
Pranz la masa n-au mancat.

            Niciodata insa nu a emanat dela Horia personal sau dela oamenii din jurul sau vreun act sau vreo scrisoare, din care sa se poata deduce ca el ar fi nutrit gandul sa ajunga imparat, principe sau crai al Ardealului. Toate astea sunt vorbe goale raspandite de catre dusmanii miscarii taranesti de atunci intr-un scop anume determinat: acela de a prigoni si suprima cu orice pret elementul romanesc din Ardeal.
            Tot astfel stau lucrurile si cu asa numitele medalii ale lui Horia, aparute in public in primele ziel ale anului 1785 (in 5 si 6 Ianuarie), pe cand Horia se afla inca in viata. In aceste 2 zile au esti la iveala niste medalii cu numele lui Horia si langa numele sau titlul de rege al Daciei (Rex Daciae).
            Asupra acestei chestiuni, N. Densusianu, in documentata sa scriere istorica asupra “Revolutiunei lui Horia”, ne da urmatoarele amanunte interesante si care corespund pe de-a-ntregul adevarului istoric:

            In corespondenta oficiala si privata din timpul acesta se face amintire numai de doua feluri de medalii. Astazi ne sunt amandoua cunoscute.In corespondenta oficiala si privata din timpul acesta se face amintire numai de doua feluri de medalii. Astazi ne sunt amandoua cunoscute.

            O medalie din acestea, autentica, compozitiune din plumb si zinc, se afla azi in posesiunea d-lui Ignatiu Doboczky din Pesta si ne prezinta urmatoarea efigie:
Legenda:
            In avers: HORA. BE. SI. HODINVESTE. CARA. BLINSE. SI. BLETESTE. Sau in trascriptiune mai exacta: Horia bea si hodineste, tara plange si plateste.
            In revers: R. D. (REX DACIAE) HORA. 1784
            De pe cealalta medalie se afla numai o copie de metal in colectiunea numismatica a museului transilvan din Cluj.
            Efigia e urmatoarea:
Legenda:
            In avers: HORA REX DACIAE (Horia regele Daciei)
            In revers: NOS PRO CAESARE (Noi pentru imparatul).
            Incat priveste medalia dintaiu, inscriptiunea singura: Horia bea si hodineste, tara plange si plateste” ne arata ca aceasta imagine falsa a revolutiunii este opera nobilimii.
            “Tara plange”. Dar fapt e ca adevarata tara, majoritatea enorma a populatiunii, nu plangea. Lamenta ce e drept nobilimea si nobilimea avea datina sa se identifice totdeauna cu tara, dupa principiile eronate ale feudalitatii.
            “Tara plange si plateste”. In comitate, pe teritoriul nobilimii ori al natiunii unguresti, cum se numia dansa, platiau exclusiv iobagii (misera plebs contribuens): Insa de alta parte iarasi fapt este ca nobilimea pretindea si sustinea in toate actele sale, ca tot ce plateste iobagul, plateste din averea domnului sau.
            Asadar ”Tara plange si plateste” ne reprezinta ideile, cantarea lugubra a nobilimii.
            Dar ce reprezinta emblemele acestor doua medalii?
            Crucea triplicata si inscriptiunea “Horia Regele Daciei” deasupra unor munti ne infatiseaza, in mod evident, religiunea romana, regatul dacic peste Transilvania.
            O inima inflacarata strapunsa cu sabia si deasupra ei crucea romaneasca, ne reprezinta victimele revolutiunii, nobilimea devotata monarchului, cum sustinea dansa, nobilimea sangeranda si fortata sa primeasca religiunea romana.
            Cu un cuvant inscriptiunile si emblemele de pe amandoua medaliile ne exprima una si aceeasi idee: suferintele nobilimii de la 1784”.

            Din cele expuse de regretatul istoric N. Densusianu rezulta in mod luminos ca ambele medalii sunt opera nobilimei maghiare de atunci, cu scopul evident de a infatisa inaintea imparatului si a tarii, intr-o forma mai palpabila, aspiratiunile Romanilor la o domnie nationala.
            In capitolele urmatoare asupra evenimentelor din anii 1848 si 1849 vom vedea cum istoria se repeta si cat de fatal a fost pentru Ungaria sistemul ei nenorocit si antiuman de distrugere a nationalitatilor nemaghiare.
            Istoria este implacabila fata cu greselile popoarelor, cum au dovedit-o cu prisos sovinistilor unguri mai ales evenimentele rasboiului mondial din anii 1914-1918.

Citeste - LEGENDA UNGUREASCA: “HORIA IMPARAT SAU REGE!”