Legenda florilor de primavara

A fost odata o fata de imparat, care era tare mandra si plina de sine. Cat era ziua de lunga, nu se ocupa decat de ea insasi si uita sa mai priveasca in jurul sau.

Intr-o zi, o raza de soare i-a atins parul si inima si a induiosat-o, facand-o sa observe gingasia unui ghiocel ce abia se nastea. Pentru ca pana atunci nu mai observase asa ceva, nu stia ce fel de fiinta avea in fata si ramase foarte incurcata inaintea clopotelului alb.

Simtindu-se studiat, ghiocelul se misca usor si isi desfacu capsorul in trei petale albe, care incepura sa raspandeasca in jur un parfum proaspat si tineresc. Fata constata ca nici unul din parfumurile pe care le cunostea nu avea suavitatea si discretia acestuia. Micutul se mai misca putin si o invalui pe printesa intr-o mireasma placut mirositoare care ii atinse narile, plamanii si ii mangaie inima. Si din acea clipa, ea incepu sa urmareasca ghiocelul, pana intr-o buna zi cand observa ca el se usuca si se face tot mai mic, apoi se scutura de tot. Fetei ii paru foarte rau ca-l pierduse, mai ales ca, pana la el, nu mai daduse importanta nici unei alte fiinte din preajma sa.

Intamplarea nu o uita si se hotari sa fie mai atenta. Astfel ea incepu sa simta si alte parfumuri, pe care nu le sezizase pana atunci. Rand pe rand, cerceta mirosul delicat si al altor flori de primavara - zambila, narcisa, toporasul, vioreaua, violeta si constata ca le devenise prietena, caci,ori de cate ori se afla in preajma lor, ele isi miscau capetele impodobite si o atrageau cu parfumul lor.

Baga de seama ca, in lumea florilor parfumul exprima dorinta lor de a fi observate si iubite. El este darul de iubire pe care florile ni-l ofera cu generozitate, impreuna cu alte daruri minunate: culoarea, prospetimea, puritatea si frumusetea. Acesta a fost adevarul la care a ajuns, in final, si fata de imparat, care se hotari din acel moment sa fie mai atenta la ceea ce se afla in jurul sau. Ea incepu sa observe ca era inconjurata de multa iubire si frumusete, pe care nu le descoperise din cauza mandriei si egoismului sau.

De atunci – se spune - ca fata de imparat, de cate ori zareste o planta inflorita se opreste si in taina ii sopteste:

Gingasa floare, cu parfumul fin
De tine ma apropii, ca sa te alint.
Un zambet cald este mirosul tau
O boare imbalsamata este sufletul tau.
Sa ne unim in suflet si-n alint,
Gingasa floare, cu parfumul fin !

Planta care o aude, in taina ii raspunde, invaluind-o cu iubire vegetala.

Citeste - Legenda florilor de primavara

Legenda narcisei galbene

Narcisa galbena este un simbol al renasterii , al unui nou inceput adus de catre primavara.Datorita acestui fapt , narcisa galbena este asociata adesea cu sarbatoarea si slujbele religioase de Paste.
Aceasta floare apare de obicei in martie , luna in care echinoxul de primavara anunta debutul noului anotimp.
Narcisa galbena este legata de Postul de Paste , cele 40 de zile de pregatire sufleteasca si trupeasca pentru intampinarea Pastelui.In Anglia , exista o legenda conform careia narcisa galbena a rasarit pentru intaia oara in noaptea celei din urma cine , in gradina Ghetsimani , pentru a-i aduce alinare lui Isus in orele sale de indurerare.
Conform lui Homer , sufletele celor morti rataceau pe pajisti acoperite cu narcise galbene , grecii asociind astfel aceasta floare cu moartea.
Intr-o straveche legenda greceasca se spune ca pe una din aceste pajisti Hades a capturat-o pe Persephone , dupa ce aceasta se indepartase de tovarasii ei , pentru a culege cateva flori de narcisa galbena.Persephone purta in taramul mortilor o cununa cu flori , simbolizand "floarea unica" , viata care revine in fiecare primavara.
Se spune ca narcisele galbene au fost aduse in Britania de catre romani , care credeau in mod eronat ca seva acestor flori ar vindeca ranile.De fapt , floarea de narcisa galbena contine mici cristale ascutite care tin departe animalele care ar incerca sa o manance , cristale care pot irita pielea.

Citeste - Legenda narcisei galbene

Legenda raului Bac

Raul Bac izvo­raste din batrana padure de fag si stejar a rezervati­ei Plaiul Fagului. Legenda despre originea sa este pe masura pito­rescului codrilor de fag. Se spune ca mai demult pe pamanturile astea locuiau niste oameni uriasi. Acei giganti erau atat de mari, ca numai un sat sau doua de-ale lor incapeau intre Prut si Nistru. In cateva sute de pasi, gigantii ajungeau de la Prut la izvoarele Bacului. Alte cateva sute, si ajungeau deja la vecinii lor de la Nistru. De la o vreme insa, numarul gigantilor se tot imputina, si incepusera sa apara tot mai multi oameni.

Si iata ca intr-o zi, o fetita de urias se juca langa o padure batrana, care insa pentru ea era ca o intindere de ierburi pitice. Fetita mangaia frunzele micilor arbori seculari, cand vazu la marginea padurii niste creaturi ca niste gaze – era un om mititel care ara o bucata de pamant cu un plug de lemn manat de sase boi. Fetita, care nu mai vazuse asa ceva, a luat cu mare atentie omuletul cu boii sai si i-a dus pana la casa ei de pe marginea Prutului, cateva sute de pasi mai incolo. Ajunsa acasa, o intreba pe mama ei despre misterioa­sele creaturi – prichindelul cu 2 picioa­re si incornoratii cu 4 picioare. Mama i-a spus fetitei sa nu le faca rau, ci sa-i duca inapoi de unde i-a luat, iar cand se va intoarce inapoi, o sa-i spuna o poveste despre ei. Fetita duse omuletul inapoi, iar acesta, speriat, fugi acasa. Se intoarse si fetita de gigant la ai ei, iar mama ii povesti: „- Creaturile pe care le-ai vazut se numesc oameni. Ei sunt ca noi, doar ca mult mai mici. Incor­noratii cu patru picioare se numesc boi, sunt niste animale care ii ajuta pe oameni in munca lor. Noi, uriasii, vom disparea in curand, iar oamenii ne vor lua locul. Ei vor stapani pamantul, vor cultiva graul si vor coace paine, vor privi la cer, se vor juca, se vor iubi. Vor cunoaste toate bucuriile noastre atunci cand noi nu vom mai fi.” Fetita se revolta: „- Dar de ce? De ce vom disparea? Si cum ar putea vreodata ca acele… gazulite pe care ii numesti oameni sa mosteneasca Pamantul in locul nostru?”. Atunci mama o trimi­se pe fetita la tatal ei, care era om de stiinta (discutia cu tatal nu apare in legenda originala).

Tatal ei ii explica: „Noi, uriasii, putem exista doar pentru ca aerul pe care il respiram este foarte bogat in oxigen si foarte curat. Insa acum, aerul devine din ce in ce mai sarac si mai murdar, e tot mai greu de respi­rat si ne imbolnaveste tot mai mult. Furnalele noastre ard prea mult fier, masinile noastre gigante ard prea mult oxigen. Daca o sa continuam tot asa, ori o sa disparem, ori o sa devenim tot mai mici, pana cand o sa ajungem ca omuletii pe care i-ai vazut. Ei insa pot sa traiasca chiar si in aerul mai poluat care ne imbolnaveste pe noi. Asa ca ei vor mosteni Pamantul.” „Si daca noi suntem de vina, de ce nu oprim furnalele si masinile?”, intreba fetita. „Eh, astea-s lucruri pe care nu stiu daca le poate pricepe o fetita-gigant. Si nu e atat de usor pe cat am vrea noi”, – zise tatal. „Poate cand o sa cresti mai mare.” Apoi adauga bland: „Multi giganti-mari nu au nici mintea unui copil ca tine, ci sunt orbiti de dorinta de putere, de ideologii politice sau dogme religioase si chiar cei care spun ca ne protejeaza natura sunt si ei la fel. Uriasii acestia aud, dar nu asculta, pri­vesc, dar nu vad, citesc, dar nu pricep. Ca sa priceapa, ar trebui sa renunte la orgolii, dar nimeni nu vrea asta.” Intr- adevar, fetita nu intelese prea mult din ce ii spusese tatal. Se gandea ca e inca prea mica si vroia sa creasca mare cat mai repede, ca sa inteleaga si ea. Insa ii parea rau de gigantii ei si o apuca furia gandindu-se ca iata, o sa vina o vreme cand toti uriasii vor disparea si vor fi inlocuiti de oameni. In supararea ei, vru sa se razbune. Se porni sa-l gaseas­ca pe omul cu boii si pe alti oameni, sa-i striveasca, dar nu-i gasi, pentru ca pe atunci, oamenii isi faceau casele in codri, iar in inima codrilor, fetita- gigant nu putea sa vada si nu s-a gandit sa cerceteze. Dupa ce cauta pana obosi, fetita de urias se opri langa codrii de fag si stejar din Plaiul Fagului si se aseza pe un deal. Se gandea la soarta gigantilor, iar apoi isi dadu seama cat de nedrept este sa arunce vina pe oameni si cat de urata era intentia sa-i omoare si i se facu rusine. De tristete pentru soarta uriasilor sai si de rusine pentru ca a vrut sa-i ucida pe oameni, fetita incepu sa planga. Fiecare lacri­ma era mare cat un butoi de apa. Si pe locul unde plangea fetita de urias a inceput sa curga un suvoi, apoi un rau puternic. Apa a inundat repede padurea si valea, iar omul cu boii, care se ascundea prin preajma, a fost luat pe nepregatite. S-a dat la o parte din calea apei, dar pe unul dintre boi nu a reusit sa-l salveze si acela s-a inecat. Cum pe atunci localnicii ii spuneau boului „bic”, asa i-au dat si denumirea raului. Pana la urma, gigantii intr-adevar au disparut, in locul lor au ramas doar oamenii, iar acestia s-au asezat de-a lungul raului.

Legendele si misterele Bacului nu se termina aici. Un fenomen miste­rios, Cheile Bacului, a atras atentia mai multor personalitati basarabene importante – Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Zamfir Arbure, si a infierbantat imaginatia localnicilor. Scriind despre Cheile Bacului, Cantemir spunea ca „Pe langa aceasta cetate (Lapusna) se afla pe raul Bacu, Chisinaul, un targusor de mica importanta. Nu departe de el se vede un sir de pietre foarte mari asezate in linie atat de dreapta de parca ar fi puse de mana omului. Dar ce ma impiedica sa cred aceasta este atat marimea pietrelor, cat si lungimea traseului pe care se afla, caci unele au trei sau patru coti pe fiecare latura a unui patrat, iar sirul lor se intinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. In limba tarii li se spune Cheile Bacului si taranii, in simplitatea lor, spun ca ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa Bacului.” Superstitia la care face referire Cantemir era bazata pe urmatoarea legenda:

Se spune ca Dracului i-a venit odata ideea sa bareze apa Bacului cu bolovani, ca sa faca un iaz cu peste, unde sa stea si el sa pescuiasca, sa fumeze o tigara, sa bea o tuica si sa-si faca un gratar. Planul era insa foarte viclean, caci Michiduta nu-si alesese intamplator acest loc – apa urma sa se ridice, iar oamenii de pe malurile raului, sa se inece, astfel incat Dracului sa-i priasca mai bine distrac­tia. Lucrarea urma sa fie realizata peste noapte, ca dracii nu puteau sa lucreze in lumina soarelui. La comanda lui Scaraotchi, toata dracaraia s-a adunat si a inceput sa care pietre, ca sa bareze raul. Spre dimineata, lucrarea era aproape gata. Mai lipsea un bolovan si era ter­minata. Insa tocmai cand se pregateau sa-l arunce si pe ultimul, cocosii din sat, care au prins de veste ce pregatesc incor­noratii, au inceput sa cante desteptarea. Dracii s-au speriat ca rasare soarele si au lepadat stanca, fugind inapoi in iad. Si asa au scapat oamenii de planul lui Scaraotchi, iar in urma au ramas bolo­vanii din Cheile Bacului (legenda e usor

modernizata).

Spre deosebire de Cantemir, Hasdeu credea ca pietrele de la Cheile Bacului erau puse acolo de oameni. In opinia sa, Cheile Bacului faceau parte dintr-un zid de aparare antic, care se intindea intre Prut si Nistru si taia Basarabia de la nord-vest la sud-est. Acest zid ar fi fost construit de bastarni, in secolele 2-3 i.e.n. In timp, localnicii au folosit piatra din zid pentru a-si face case, astfel incat mai ramasese in picioare doar portiunea de la Cheile Bacului. Hasdeu nu aduce insa dovezi pentru aceasta ipoteza. In plus, o cercetare mai recenta indica faptul ca, chiar si daca pietrele de la Cheile Bacului ar fi fost puse de oameni, acestea nu aveau pozitionarea caracteristica zidurilor de aparare, ci puteau fi mai degraba marcaje pentru rutele comerciale. Insa sia aceasta e doar o ipoteza.

Zamfir Arbure dedica si el cateva pagini acestui fenomen in lucrarea sa, „Basarabia in secolul al XlX-lea”, publicata in 1898. La acel moment, Zamfir Arbure, vorbea deja despre aceste pietre ca despre un fenomen cu aura mitica – despre ele se stia din batrani, dar nu era prea clar daca mai sunt sau nu si nici cu exactitate pe unde sunt. Influentat de studiile lui Hasdeu, Arbure credea in provenienta antropica a acestui fenomen. Dupa mai multe explorari, cercetatorul le localizeaza pe mosiile Ghidighici si Petricani, in apropiere de Chisinau, folosindu-se de o marturie de-a tata­lui sau, care le vazuse candva. Nu era sigur daca acestea se mai pot vedea, caci localnicii luau pietre din Cheile Bacului pentru gospodariile lor, iar daca lucrurile aveau sa continue la fel, acest monument urma sa dispara definitiv (aici am putea sa facem o paralela cu cei ce iau pietre din toltre sau de la Orheiul Vechi).

Urme ale Cheilor Bacului aveau sa fie vizibile pana in anii ’60. Odata cu constructia barajului de la Ghidighici, in 1964, Cheile Bacului au disparut definitiv. O parte din stanci sunt acum sub apa, altele au fost folosite la constructia barajului, iar cele ramase au fost distruse cu explozibil. Astfel a disparut unul dintre cele mai fascinante locuri din Basarabia.

Din pacate, raul Bac este cel mai poluat afluent al Nistrului. In bazinul sau hidrografic, cu o suprafata un pic peste 2000 km², locuiesc peste un milion de oameni (un sfert din populatia Moldovei), iar densitatea populatiei este de 470 de locuitori / km² (de patru ori mai mare decat media in Moldova). Aici se afla cateva dintre orasele importante ale tarii, inclusiv capitala Chisinau. In afara de problemele legate de suprapopularea si activitatea industriala din bazinul sau, problemele ecologice ale raului sunt amplificate si de absenta unor statii de epurare in partea sa superioara, motiv pentru care toate apele reziduale sunt varsate direct in rau. Pe mai multe sectoare ale raului, indicatorii pentru substante chimice toxice, periculoase pentru sanatate, depasesc cu mult normele admise, pe alocuri chiar de zeci de ori. In aval de Chisinau, toti acesti indicatori sunt de 5-10 ori mai mari decat cele recomandate. Aceasta poluare puternica afecteaza grav si biodiversitatea pe rau. In Bac practic nu mai sunt pesti si treptat dispar si alte animale de apa.

Firul de apa ce strabate Chisinaul are nevoie de o interventie energica, pentru a fi salvat si revitalizat. Poate construirea unor statii de epurare a apei si o implicare mai activa a comunitati­lor locale pentru reducerea pe cat posi­bil a poluarii cauzate de oameni sau de diverse activitati industriale va permite protectia si revitalizarea acestui rau important pentru Moldova. Prin astfel de activitati, putem spera ca pe viitor, sa-i readucem raului Bac un farmec al naturii si o curatenie a apelor pe masura legendelor care il inconjoara.

Citeste - Legenda raului Bac

Legenda raului Prut

Intr-un sătuc de munteni trăia un băiat pe care îl chema Prut. Acesta mergea în pădure să aducă lemne. Într-o seară munci cu atât spor încât nu își dădu seama când se lăsă întunericul. Așa că hotărî să rămână să doarmă în munți. Găsi un pin uriaș și își făcu adăpost pentru o noapte chiar sub el.  În somnul său visă o fată frumoasă toată îmbrăcată în verde ce se apropia de el cântându-i. Băiatul și-a întins mâna înspre ea, dar fata dispăru imediat iar el se trezi. Tot ce găsi era o panglică verde legată de o creangă. Băiatul simți că se indrăgosti de fata în verde, așa că decise să o găsească.

                Astfel încât, pe măsură ce seara se apropia, Prut se ascunse sub pinul cel înalt dar fără să adoarmă. O dată cu venirea nopții, sosi și fata îmbrăcată în verde. Băiatul sări deodată și o luă în brațe și o întrebă cum o cheamă. La început, fata era speriată, dar apoi zâmbi și răspunse: Hoverla. Din acea seară, Prut nu mai fu niciodată văzut de săteni. Trăia în munți cu Hoverla, împlinindu-și dragostea.

                Totuși, Hoverla era fiica muntelui Tsar și astfel nu îi era permis să coboare dintre munți printre muritori. Când tatăl ei a aflat de dragostea sa pentru Prut, a blestemat-o. Hoverla simțea că nu poate să trăiască fără dragostea sa așa că s-a aruncat de pe o prăpastie înaltă. Imediat s-a ridicat teroarea și a distrus tot ce era în cale.

                Dimineața următoare, când soarele a răsărit, în locul văii apăru un munte uriaș. Pentru multă vreme Prut a plâns-o pe Hoverla. A fugit în munți și nu s-a mai întors niciodată. De atunci, un râu a început să curgă, făcându-și loc printre stânci.

                Și oamenii au numit râul Prut, iar muntele Hoverla.

Citeste - Legenda raului Prut

Legenda lui Dumnezeu

La început a fost un Om. Și acest Om nu știa ce rânduială are Universul, nici ce menire are El în acest Univers. La început era Lumina, Întunericul, Universul care le acoperea și Omul, el singur în centrul și mijlocul celorlalte, încercând să găsească un motiv pentru existența a tot ceea ce era.

Și au trecut eoni de-a rândul, iar Omul a înțeles că pentru a afla ce este Universul și de unde se trage acesta, trebuie mai întâi să afle despre existența celorlalte două fețe ale sale, despre Întuneric și despre Lumină. Și Omul a pornit în căutarea Întunericului și după îndelungi epoci de căutare, găsindu-L, L-a înțeles și s-a temut de Acesta, apoi a  plecat în căutarea Luminii și după mii de eoni a găsit-O și a înțeles-O și s-a înfricoșat și de Aceasta.

După tot acest timp, Omul s-a oprit să contemple despre ceea ce aflase. După epoci nenumărate a înțeles ce înseamnă Binele, după alte epoci a înțeles ce înseamnă Răul și într-un sfârșit, înțelegând Universul întreg, acesta a devenit Înțelept și prin Înțelepciunea Nemărginită a putut să se așeze pe sine deasupra de Bine și Rău, deasupra de Întuneric și Lumină, tocmai la marginea celor ce erau, în Necunoscut.

Însă Omul stăruia în continuare întrebător, căci mai avea un singur lucru de aflat: propria-i menire. Și fiindcă era deasupra a tot ceea ce se găsea, Omul a hotărât să împuternicească Însuși Universul și să-i dea glasuri nenumărate pe care le-a numit Îngeri, ca aceștia să înmulțească pentru El Înțelepciunea. Și toți Îngerii au făcut într-astfel, însă le lipsea scopul. Omul, văzând aceasta și cunoscând că nimeni nu trebuia să știe scopul în afară de El, l-a numit pe acesta Adevăr și le-a poruncit apoi Îngerilor să slăvească Adevărul. Și aceștia au făcut într-astfel. Dar a văzut Omul că le lipsea minții lor puterea de a descoperi și de a crea întru spirit totodată, astfel că le-a dăruit Îngerilor suflul Libertății, ca singuri să poate avansa întru sporirea Înțelepciunii. Și atunci Îngerii au fost liberi.

Între timp, Lumina și Întunericul observau tăcuți tot ceea ce se  întâmpla, fiindcă stăteau în stânga și dreapta Omului. Și fiindcă Îngerii erau ființe ale Luminii, atunci Întunericul a cerut să fie Dreptate și Armonie și l-a rugat pe Om să împartă Îngerii în două cete egale. Omul s-a învoit, dar cu o singură condiție: alegerea să le aparțină Îngerilor. Și a suflat atunci Omul peste ei Inteligența și Conștiința și Îngerii s-au făcut cunoscători de Bine și Rău și au ales fiecare câte o parte și s-au împărțit în două cete, fiecare să ajute în propriile-i legi la sporirea Înțelepciunii. Iar Întunericul a fost mulțumit și Lumina a fost mulțumită de asemenea.

Și au trecut eoni fără număr și Înțelepciunea Omului sporea prin ajutorul cetelor de Îngeri, însă Omul nu putea încă să găsească răspunsul la ultima sa frământare: care îi este Lui menirea? Și a hotărât atunci Omul să convoace o întrunire la marginea Universului, departe de cetele de Îngeri, unde doar El, împreună cu Lumina și Întunericul puteau discuta în tihnă și neopriți de nimeni. Iar după îndelungi sfaturi, cei trei au hotărât să făurească încă un om, care să semene lor, fiecăruia dintre ei, să aibă atât Binele, cât și Răul în el, dar fără puterea de deosebire și să semene la înfățișare cu Cel Înțelept, pe care sub nicio formă nu trebuia să-l cunoască, ori să-l vadă în vreun fel, ori să ajungă să-l atingă în vreo ocazie, astfel încât pentru toate să existe o Ordine și un drum anume. Și au hotărât cei trei să disimuleze numele Celui Înțelept, să nu-l numească niciodată Om și să-l numească Dumnezeu, astfel încât nimeni să nu știe de Acesta și de vreo asemănare cu cel ce urma să fie creat.

Astfel Dumnezeu l-a făcut pe om din aceeași suflare din care i-a făcut și pe Îngeri, dar cu acoperământ și i-a dat un loc la granița dintre Bine și Rău ca să vadă cum se descurcă și a numit Dumnezeu acel loc Eden. Dar omul cel creat părea fără noimă și lipsit de orice fel de minte. Astfel Dumnezeu i-a dat minte și Libertatea de a umbla liber prin Eden. Și s-a uitat Dumnezeu și a chemat Lumina și a chemat Întunericul și s-au sfătuit. Și au hotărât împreună să-i dea omului Inteligență și Conștiință și ca să nu cunoască Binele și Răul, ca să nu-l vatăme pe acesta, a creat Dumnezeu mai întâi Timpul, ca toate cele ale omului să se întâmple în timp, iar Răul și Binele să fie cunoscute în măsurile lor mai mici și să fie liber omul să aleagă dintre cele două Căi. Și a făcut Dumnezeu într-astfel. Și omul era liber în Eden și sporea în inteligență și se uita cum trec zilele lui și vorbea deseori cu Dumnezeu care însă nu-și arăta niciodată fața.

Între timp, Întunericul observa tot ceea ce se întâmpla cu omul din Eden și îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască, doar ei doi. Și departe de tot ceea ce este, la marginea Universului, Întunericul îi propune lui Dumnezeu să-i ofere omului libertatea de a putea cunoaște Binele și Răul, astfel încât omul să poată alege una dintre cele două căi. Dumnezeu se învoiește și sădește în Eden Natura, cu feluriți copaci, printre care copacul Binelui și Răului, lăsând poruncă omului să nu guste din acesta, pentru a vedea cum se descurcă. Și astfel trec epoci de-a rândul, iar omul se bucură de tot ceea ce i se oferise, până când într-o zi găsește Pomul Binelui și Răului și fiindcă omul avea Libertate, la fel cum avea și Inteligență și Conștiință, se hotărăște să muște din fructele acestui copac. Astfel, omul din Eden ajunge să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, dar fiindcă omul trăia în Timp, nu putea cunoaște încă adevărata lor măsură. Lumina, văzând toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască și se îndepărtează amândoi până la marginile Universului. Lumina îl roagă pe Dumnezeu să-i dea omului puterea de a crea pe măsura lui. Dumnezeu se învoiește și-i dă omului din Eden Frumusețea și o întrupează în haine omenești și suflând peste ei, le dă amândurora putere de Viață și le poruncește să sporească întru Înțelepciune și să creeze o lume nouă

Citeste - Legenda lui Dumnezeu

Legenda raului Buzau

 Se spune ca a fost o data o femeie foarte saraca, ce umbla desculta si imbracata in zdrente si traia singura intr-un bordei sapat in pamant la marginea satului. Zi de zi lacrimile ii curgeau siroaie pe fata pana cand aceasta a nascut un copil cu parul din aur. Curiozitatea a atras catre bordeiul femeii multi oameni cerand copilul pentru a-l creste ei. Nu a vrut sub nici un chip sa il dea, iar spre uimirea tuturor, cel mic le-a raspuns el insusi ca nu vrea sa plece de langa mama sa. Aceasta minune a ajuns pana la urechile imparatului Zizin-Craiul ce si-a trimis crainicii sa confirme existenta copilului si sa-l aduca la palat. Vazand ca nu este cu putinta, imparatul a plecat intr-o  dimineata catre bordeiul femeii, unde spre surprinderea ei copilul a fost de acord sa plece impreuna la palat cu Zizin-Craiul. Acesta se afla in mijlocul codrului, inconjurat de flori catifelate si arbori cu trunchiul de sticla verde. Pe masura ce copilul crestea firea lui se schimba, devenind ganditor, tulburat de nelinisti, inchis la suflet.Tocmai din acest motiv i-au spus Buzau, insemnand cel tulbure, inchis la suflet si neinteles. Dupa venirea slujitorilor Craiului Negru, acesta decide sa plece impreuna cu ei. Isi ia ramas bun de la craiul Zizin si imparateasa, apoi incet se indeparteaza parca ascuns in splendoarea parului auriu. Pe drum incepe sa-si smulga cate un fir de par, ce se transforma in cercuri luminoase calauzindu-i calea prin paduri si peste dealuri. Incet, incet durerea il istoveste si primul rau intalnit in cale este intrebat de locul unde se afla Dunarea. Raul era Siretul ce se indrepta de asemenea spre Dunare, spunandu-i ca este cale lunga pana la ea. Acesta ii mai destainuie ca duce cu el toate comorile scoase din adancuri cu gandul de a marii bogatiile Dunarii. Buzau slabit de putere, se oglindeste in apa si observa ca nu mai era tanarul dinainte, fara nici un fir de par in cap si parca imbatranit fara vreme, se prabuseste in Siret, iar tot drumul parcurs de el se transforma in rau, al carui nume ramane Buzau.

Citeste - Legenda raului Buzau

Legenda Dovleacului Rotund

A fost odata ca niciodata intr-un sat indepartat o familie de tarani simpli, care cultivau dovleci in gradina. Familia era cunoscuta de tot satul si chiar si oamenii din satele vecine veneau si cumparau dovleci de aici. De ce? Pentru ca se stia ca aici se fac cei mai frumosi, mai grasi si mai gustosi dovleci. Ba unii spuneau ca ar fi si fermecati si ca daca ai drum lung de facut la ceas de seara prin sat sau pe potecile din padure, e suficient sa scobesti un dovleac, sa pui o lumanare in interiorul lui, iar lumina te va apara de toate animalele nevazute si de frica de intuneric.

Intr-o zi in gradina familiei rasari un dovlecel care arata diferit de ceilalti. Desi era portocaliu ca restul dovlecilor, avea niste pete galbene si verzi si era foarte rotund. Perfect rotund! Mai rotund nici ca se putea! Toti dovlecii il admirau pentru rotunjimea lui!

-          Esti cel mai frumos dintre noi! zicea un dovleac

-          Eu sunt tuguiat rau, dar tu… spunea altul

-          Ma bucur tare mult sa cunosc un dovleac asa de frumos, insa ai grija! Deobicei dovlecii sunt pastrati pana cresc bine, iar apoi sunt taiati si mancati. Asta este soarta tuturor! Spuse un dovleac mai in varsta si foarte intelept.

-          Cum asa? intreba dovleacul rotund. Cine ar putea sa manance un dovleac asa de frumos ca mine?

-          Ei, ei! spuse cu tristete in glas dovleacul intelept. Pe cat de frumosi suntem, suntem si gustosi! Iar oamenilor le plac dovlecii, mai mici, mai mari, dar le plac tare mult! Satul asta e renumit pentru dovleci! In cel mai bun caz vei ajunge un felinar si vei fi purtat de oameni pe cararile umblate de ei, vei vedea multe locuri si vietati pe care nu le-ai mai vazut pana acum! Dar soarta asta o au doar dovlecii cei mai norocosi!

-          Eu cu siguranta voi ajunge felinar! De-abia astept sa vad lucruri noi!

-          Nu te grabi! Nu stii ce vor decide oamenii pentru tine cand vei fii mai mare!

zise dovleacul intelept. Pana atunci mai este ho ho….

            Seara se lasa peste gradina  si luna aparu pe cer alba ca spuma laptelui. Stele incepura si ele sa licare, iar dovlecii isi inchisera ochii si adormira. Dovlecelul rotund visa deja la calatoriile pe care le va face dupa ce va deveni felinar!

            Trecura asa zile si saptamani in care dovlecii isi povesteau vrute si nevrute, radeau si se bucurau de soare si ploi, ascultau cu placere pasarile care cantau deasupra lor si care le mai povesteau din cand in cand despre locurile pe care le vazusera in zborul lor. Pentru dovlecii din gradina, fiecare zi era diferita si aflau foarte multe lucruri noi.

            Dupa un timp, peste gradina se abatu un vant rece de toamna, ploua mai des, iar frunzele copacilor isi schimbasera culoarea, astfel ca deasupra dovlecilor peisajul era in culori de galben auriu, rosu aprins si caramiziu.

             Dovlecii crescusera si se facusera mari. In fiecare zi familia aduna cativa dovleci pe care ii manca, din care facea felinare sau pe care ii vindea oamenilor din sat.

            Intr-o zi veni la gradina un negustor care vroia sa cumpere mai multi dovleci ca sa ii vanda in piata. Se uita el ce se uita in gradina si spuse:

            - Cati dovleci mari! Astia sunt numai buni de bagat la cuptor! Voi veni maine si ii voi lua pe astia doi fiindca sunt rotunzi si cred ca si gustosi (aratand spre dovleacul rotund si dovleacul intelept), si poate ca ii voi mai lua si pe cei de acolo din spate!

            Dovleacul Intelept si dovleacul Rotund se uitara tristi unul la altul, pentru ca stiau ca soarta lor nu era sa devina felinare si sa calatoreasca, luminand drumurile pe intuneric, ci sa fie doar mancati! Se lasa seara, iar in gradina era agitatie mare. Unii dovleci se bucurau ca vor fi de folos oamenilor, altii erau tristi pentru ca se asteptau la lucruri mai marete, iar altii vroiau sa se veseleasca cat mai puteau sa fie impreuna!

            Adormira cu totii tarziu, dar prin sforaiturile unora dintre ei dovlecelul rotund il intreba pe dovleacul intelept :

- Oare nu exista o alta soarta pentru dovleci, decat sa fie mancati sau sa ajunga felinare? Tare mi-ar placea sa calatoresc!

- Ei, dragul meu, zise dovleacul intelept, daca m-ai intrebat o sa-ti raspund! Se spune ca undeva, departe exista un tinut in care traiul dovlecilor este mai lung!

- Vai ce mi-ar placea sa ajung acolo! Unde este tinutul dovlecilor?

- Ca sa ajungi la tinutul dovlecilor trebuie sa mergi 7 zile si 7 nopti catre rasaritul soarelui. Drumul nu este usor, iar pericolele te pandesc la tot drumul.

- Au mai fost dovleci din gradina noastra care s-au dus acolo?

- Da, au mai fost!

- Si cum au facut ca sa ajunga acolo?

- Si-au dorit foarte mult sa calatoreasca si toata noaptea, fara sa inchida un ochi, au rugat-o pe craiasa toamnei sa ii ajute sa ajunga acolo! Se spune ca daca in acea noapte in care o rogi pe craiasa sa te ajute, cade o stea, dorinta se indeplineste! Insa nu toti dovlecii au reusit sa stea treji pana in zori!

- Si cum arata Craiasa toamnei? Intreba curios dovlecelul rotund?

- Craiasa toamnei este neasemuit de frumoasa, are in parul balai frunze ruginii, galbene si rosii, iar rochia ei este frumoasa cum nu a mai vazut nimeni. Craiasa zboara deasupra noastra atunci cand noi dormim si ne vegheaza tot timpul, chiar si acum cand vorbim noi!

- Serios?

- Da da! Ea face ca pamantul sa straluceasca de roade. Ne mangaie pe toti cu caldura soarelui si ne racoreste cu adierea vantului si ploi! AAAA, casca dovleacul intelept.

Cu ochii intredeschisi ii spuse dovleacului rotund:

- Ar fi bine sa ne punem si noi la somn! Este tarziu, iar maine ne asteapta o aventura la targul din sat! Nu vreau sa pierd nimic! Noapte buna!

- Noapte buna, dovleacule intelept! Eu cred ca o sa mai stau treaz! Imi doresc tare mult sa ma desprind de tulpina care ma tine legat de pamant si sa o pornesc spre tinutul dovlecilor! Nu ma pot gandi decat la asta! Craiasa buna ce ne aduci toamna in prag, te rog din suflet sa ma ajuti sa plec catre tinutul dovlecilor! spuse dovleacul rotund uitandu-se cu ochii sclipitori la stele! Mi-ar placea atat de mult sa ma trezesc dimineata cu 2 picioare si cu 2 maini si sa alerg intr-un suflet spre tinutul dovlecilor! Cate lucruri as mai vedea! Te rog Craiasa a toamnei asculta-mi dorinta!

Si uite-asa dovleacul rotund statu toata noapte si vorbi cu ochi spre stele despre dorinta lui arzatoare, despre visul lui de a calatori, insa nu vazu nici o stea cazatoare care sa ii arate ca dorinta se va implini.

Spre dimineata, atunci cand inca soarele nu rasarise, dar cerul incepea sa se lumineze, atunci cand dovlecelul de-abia isi mai putea tine ochii deschisi si bajbaia: ….tinutul dovlecilor…… 2 picioare….. craiasa toamnei……; iata ca craiasa toamnei se arata pe cer si ii zambi spunand:

- Dovlecelule rotund, tu nu ma vezi acum, dar eu te-am auzit toata noaptea! Am vazut ca iti doresti foarte mult sa ajungi in tinutul dovlecilor! Putini sunt cei care au curaj sa apuce acest drum lung! Eu cred ca tu ai dat dovada ca esti pregatit sa o iei din loc! De aceea iti voi indeplini dorinta! Te vei trezi cu 2 maini si cu 2 picioare! Ridica-te din gradina si tine-o tot spre rasarit, asa cum ti-a spus dovleacul intelept, si in 7 zile si 7 nopti vei ajunge in tinutul dovlecilor! Sper sa iti placa lucrurile pe care le vei vedea si sa treci de obstacolele care iti vor sta in cale. Voi fi mereu alaturi de tine!

Dovlecelul se trezi cand soarele ardea pe cer, de zarva prietenilor din gradina! Venise negustorul sa ii puna in caruta si sa-I duca la targ. Toti dovlecii isi luau ramas bun si erau fericiti de aventura care urma sa o traiasca. Negustorul ii puse in caruti si pe cei 2 dovleci, dovleacul rotund si dovleacul intelept! Atunci dovleacul rotund observa ca are 2 maini si 2 picioare.

- Ia te uita! Craiasa toamnei m-a auzit si mi-a indeplinit dorinta!

Negustorul porni cu caruta incarcata spre targ. Dovleacul rotund isi lua ramas bun de la dovleacul intelept, sari din caruta fericit si o porni spre rasarit!

Cum mergea el asa se intalni cu  niste oameni pe drum.

- Aoleu! Ce mai aratare mai e si asta! spusera oamenii speriati. Dovleac cu picioare si maini! O fi vreun blestem! Vai de noi! Ajutor! Nenorociri se-arata! Valeu!!!!

Oamenii o alergara care incotro vazura cu ochii! Doar doar sa nu se apropie aratarea de ei!

Vazand acestea dovlecelul rotund se gandi ca ar fi mai bine sa se ascunda atunci cand vede oameni pe drum. Si asa si facu. Cum vedea un om sau o caruta pe drum, cum sarea intr-o tufa sau dupa vreun copac!

Merse dovlecelul ce merse pe drumuri batute, prin gradini in care oamenii strangeau recolta, prin paduri dese, prin poienite scaldate de razele soarelui, pana cand intalni un urs. Dovlecelul nu mai vazuse pana atunci un urs si I se parea o faptura tare ciudata!

Ursul se uita cu coltii scosi la dovlecelul rotund. Ii era foame rau! Nu mai mancase de multe zile si se gandea:

- N-ar strica sa-mi alung un pic foamea cu un dovleac mare, rotund si gustos!

Urla cat putu de tare si se napusti spre dovlecel. Dovlecelul rotund se sperie atat de tare de urlet, incat o taie la fuga intr-o clipita.

Ursul insa se pricepea la vanatoare si porni dupa el. Il ajunse numaidecat! Il lua in labe si mare ii fu mirarea cand vazu ca dovlecelul avea si maini si picioare si pe deasupra mai si vorbea!

-          Ai mila de mine! Nu ma manca! Te rog!

-          Ia te uita! Vorbeste! Cine esti tu?

-          Eu sunt dovlecelul rotund si ma indrept spre tinutul dovlecilor, unde dovlecii au o viata mai lunga si au parte de aventuri noi tot timpul! Craiasa toamnei mi-a ascultat dorinta si m-am trezit cu 2 maini si cu 2 picioare, ca sa ma folosesc de ele pentru a-mi indeplini visul! Dar tu cine esti?

-          Eu sunt Ursul grasun! Numai ca acum nu mai sunt asa de grasun! Oamenii au cules degraba roadele pamantului si eu flamanzesc!

-          Hai ca te ajut eu sa gasesti ceva, numai sa nu ma mananci pe mine!

-          Fie! Dar sa stii ca singurele roade pe care le-am vazut sunt niste pere la care nu au putut ajunge nici oamenii, nici eu!

-          Unde sunt perele acelea? Intreba insufletit dovlecelul rotund!

-          Intr-un par care se afla la departare, spre rasarit!

-          Pai intr-acolo merg si eu! Vrei sa mergem impreuna? Poate gasim noi o cale sa punem mana pe pere!

-          Fie! spuse ursul grasun. Suie-te-n spinarea mea!

 Calatoria celor 2 dura destul de mult. Pana sa ajunga la parul cu pricina, padurea era din ce in ce mai deasa, iar dovlecelul cazu de vreo 3 ori de pe spinarea ursului din cauza crengilor bogate.

Intr-un tarziu ajunsera la par. Era un par inalt, inalt, iar perele zemoase stateau atarnate in varful lui.

-          Ursule, spuse dovlecelul rotund, arunca-ma cat poti de tare spre varful pomului, iar eu o sa incerc apoi sa ajung la pere. Sunt mai usor decat oamenii iar crengile din varf nu se vor rupe sub greutatea mea!

-          Bine, zise ursul si numaidecat il arunca pe dovlecel spre cer. Dovlecelul se prinse de o creanga si apoi se catara spre perele coapte!

Cum puse mana pe prima para, striga la urs:

-          Ursule! Esti pregatit?

-          Da da!

-           Atunci prinde perele!

Uite-asa a strans ursul pere care mai de care mai frumoase, mai zemoase si mai coapte, care ar fi incaput in 2 cosuri mari ale oamenilor.

 - Multumesc dovlecelule! Acum mi-am potolit foamea ! spus ursul, scobindu-se intre dinti cu o cracuta!

- Cu placere ursule! Acum trebuie sa plec spre tinutul dovlecilor!

- Drum bun! zise ursul. Si daca te voi putea ajuta vreodata la ceva, sunt aici!

- Multumesc! Zise dovlecelul rotund si se indeparta de urs spre rasarit!

            Drumul era greu!, vantul sufla rece, ploile se inteteau, iar noptile dovlecelul de-abia gasea un culcus in care sa se adaposteasca de frig.

            Nici nu bagase de seama ca in urma lui un padurar il urmarea! Auzise padurarul de faptul ca intr-un sat indepartat s-a aratat o faptura cu chip de dovleac si picioare si maini, dar nu credea ca o sa vada chiar el aceasta minune! Cum vazu dovleacul isi spuse!

            - Daca o sa prind dovleacul o sa-l duc la imparat care o sa-mi dea o gramada de bani pe el!

            Intr-o seara friguroasa, padurarul vazu cum dovlecelul rotund se adaposti intr-o scorbura de copac. De-abia se aseza dovleacul , ca o mana il si apuca de picior si il scoase afara. Degeaba striga dovleacul si incerca sa se poticneasca, padurarul il baga in sac si razand merse acasa, la cabana lui din Padurea de rasarit! Ajuns acasa, aseza sacul intr-un cui, aprinse o lumanare si incepu sa-si faca socotelile depre cati bani sa-I ceara imparatului si ce va face cu banii capatati.

             Dovlecelul rotund incepu sa planga! Isi dorea sa ajunga in tinutul dovlecilor, stia ca drumul e greu dar nu credea ca va intalni asemenea pericole!

            - Craiasa buna ce ne aduci toamna in prag! Ajuta-ma te rog! Scapa-ma de padurarul cel lacom!

            Craiasa toamnei care veghea peste tot si toate auzi ruga dovlecelului rotund si vorbi cu vantul sa-I trimita ursului grasun veste despre faptul ca dovlecelul este prins de padurar, fara scapare! Ursul dormea linistit in barlog cand simti o adiere la spate!

-          Iar a cazut lemnul de la intrarea in barlog si e current! Isi zise ursul!

-          Nu-I asa ursule! Spuse vantul , iata pentru ce am venit la tine! Si ii povesti totul.

Ursul grasun cand afla cele intamplate, se duse numaidecat la cabana padurarului. Se uita pe geam si vazu sacul cu dovlecelul atarnand intr-un cui, iar pe padurar notand ceva pe hartie la lumina lumanarii!

Ursul trase un urlet atat de asurzitor, incat padurarul nu gasi altceva de facut decat sa fuga cat ai clipi pentru a-si salva viata!

Ursul lua sacul din cui si elibera dovlecelul!

- Multumesc, ursule! zise dovlecelul!Multumesc si tie craiasa buna, zise uitadu-se la stele!

Deodata se auzi o voce calda:

- Cu placere dovlecelule! Tinutul dovleceilor este aproape! Daca te grabesti pana in zori vei ajunge la hotarele lui! Acolo dovlecii deja au aflat ca vii si te asteapta bucurosi cu tot felul de surprize!

- Ce frumos! Isi spuse dovlecelul! Abia astept sa-I cunosc pe ceilalti dovleci! Acum pornesc la drum! Vesel, dovlecelul isi lua ramas bun de la urs, si intr-adevar in zorii zilei ajunse la tinutul dovleceilor. Acolo fu primit cu mare bucurie si dragoste de ceilalti dovlecei!

Aventurile pentru dovlecelul rotund de-abia acum aveau sa inceapa cu adevarat!

Citeste - Legenda Dovleacului Rotund

Legenda dovleacului de Halloween

Într-o seară Jack îl alege pe diavol ca partener de pahar. Cum nu voia să plătească pentru băutură, îl păcăleşte pe acesta să se transforme într-o monedă ca să achite datoria. Dar păstrează o vreme moneda, eliberându-l doar cu condiţia să nu-l deranjeze timp de un an. Jack nu se potoleşte după această farsă şi îi mai întinde o capcană.

Şiret, il convinge pe acesta să se urce într-un pom să-I dea un măr, după care Jack impânzeşte locul cu zeci de cruci şi crestează semnul crucii pe scoarţă, pentru ca Scaraoţchi să nu mai poată coborî. Disperat, diavolul îl întreabă pe Jack ce îi poate oferi ca să-l slobozească. Ştrengarul Jack îl face să-i promită că nu se va instăpâni asupra sufletului său în momentul când îşi va da duhul. Diavolul consfinţeşte, iar Jack se ţine de cuvânt şi îl lasă liber dând la o parte crucile.

După mulţi ani de petrecăreală şi farse, Jack îşi dă şi el obştescul sfârşit şi ajunge la Porţile Raiului, păzite de Sfântul Petru. Acesta îi declară ferm că a dus o viaţă mult prea delăsătoare şi că sufletul lui mustea de răutate şi viclenie. Raiul nu voia să se deschidă pentru el. Aşadar Jack face cale întoarsă, către haznaua iadului. Dar acolo îl întâlneşte unul dintre cei păcăliţi: pe diavol, care se ţine şi el de cuvânt şi nu îl primeşte pe Jack în focul veşnic. Jack este cuprins de spaimă.

Nu are unde să se ducă, rămânând hoinar pe drumul dintre iad şi rai pentru eternitate. Înfricoşat, îl întreabă pe diavol cum se va descurca fără nicio făclie care să-l călăuzească. Necuratului i se face milă de el şi îi aruncă o flacără din adâncurile arzânde, care să-l servească în solitara călătorie.

Atunci Jack introduce jăraticul încins într-un nap scobit şi obţine un frumos felinar. Napii erau una dintre mâncărurile sale preferate şi îi şterpelea ori de câte ori avea ocazia. De atunci, zgârcitul Jack cutreieră lumea fără a-şi găsi pacea, izgonit şi din rai, şi din iad, având drept companion doar napul prefăcut în felinar. Intr-un Jack o’Lantern.

De Halloween irlandezii obişnuiau să scobească napi, tărtăcuţe, cartofi şi sfeclă pentru a-şi face felinare care să-i păzească de spiritele rele şi mai ales de Jack cel-fără-de-odihnă. În anii 1800, când mai multe valuri de imigranţi păşesc pe pământul american, aceştia îşi dau rapid seama că dovlecii erau mai uşor de întrebuinţat şi de prelucrat, adoptându-i ca simbol în defavoarea napilor. S-a născut Jack o’Lantern, dovleacul luminat şi sculptat în fel şi fel de chipuri în toate colţurile lumii.

Citeste - Legenda dovleacului de Halloween

Legenda Lebedei

Una dintre cele mai frumoase legende despre animale. Asculta legenda si afla povestea celei mai elegante pasari - lebada. Fragment: "Lebada, caci asa se numea fetita, in timp ce crestea, se facea tot mai cuminte si foarte frumoasa, incat intreg satul o lauda si o da pilda celorlalti copii, iar cand implini varsta de sapte ani, mama-sa o trimise la scoala, unde ea invata de minune. In sfarsit, era o comoara de fata."

Citeste - Legenda Lebedei

Legende Vârcolaci şi vampiri

Sigur că vârcolacii sau cei care-şi schimbă forma au locul lor în mitologia universală. Se spune că în 1810 în Scoţia şi Anglia ar fi apărut o creatură care ataca turmele de oi şi de vaci, le spinteca efectiv carotida şi le sugea sângele. După ce fermierii au pornit o adevărată vânătoare de bestii, ucigând, printre altele, un câine într-un lan de grâu, atacurile au încetat. Însă au reapărut în 1874 într-o localitate din Irlanda. Potrivit informaţiilor din presa vremii, o bestie atacase şi ucisese într-o singură noapte peste 30 de oi, muşcându-le de gât şi sugându-le sângele.Urmele lăsate în urmă de creaturi erau ale unor câini, motiv pentru care, după ce atacurile s-au extins, oamenii au ieşit la vânătoare, ucigând toţi câinii vagabonzi din zonă. Spre surprinderea locuitorilor, nu un câine atacase oile şi caprele, ci un animal sălbatic fioros. În 1874 această bestie atacase şi ucisese câţiva oameni porniţi la vânătoare. Supravieţuitorii atacului fiarei ajunseseră în spitale de bolnavi mintali, prezentând semne de alienare. Putea fi vorba de rabie, însă nu vom ştii cu siguranţă întrucât în presa vremii nu se precizează. Abia 10 ani mai târziu Louis Pasteur avea să devină faimos pentru serul antirabic.

În privinţa existenţei vampirilor, există câteva poveşti care s-au răspândit cu viteza fulgerului. Una dintre ele s-ar fi întâmplat în 1875 într-un castel din Cumberland, Anglia. Într-o noapte, Amelia Cranswell s-ar fi trezit după ce o creatură scheletică, ce arăta cu o fiinţă umană, i-ar fi spart fereastra din cameră şi-ar fi muşcat-o de gât, lăsând-o să zacă într-o baltă de sânge. Strigătele Ameliei ar fi fost auzite de cei doi fraţi ai tinerei, Edward (sic!) şi Michael care ar fi găsit-o rănită pe marginea patului. Amelia nu a fost singura care a fost atacată în acea perioadă, mai multe tinere descriind exact aceeaşi metodă de atac. În plus, mai multe turme de oi fuseseră atacate în zonă, fiind muşcate de gât.

În 1905 cazurile de animale atacate au reapărut, fermierii fiind contrariaţi de faptul că bestia ataca oile doar noaptea, le muşca de gât şi le sugea tot sângele.

Din fericire, toate aceste legende au dat naştere unor poveşti de groază, excelente pentru a speria copiii sau domniţele credule. Unde mai pui că odată cu promovarea acestora, industria cinematografică a înflorit!

Citeste - Legende Vârcolaci şi vampiri

Legenda balaurului

Dacă până acum credeai că balaurul e doar un personaj de basm, află că mulţi ani oamenii au crezut în existenţa reală a balaurilor. Probabil înainte ca Petre Ispirescu să-i folosească în basmele sale şi înainte ca Tudor Pamfile să fie preocupat de mitologia românească. Într-o vreme, tot ce zbura pe cer şi avea o formă ciudată era „un balaur".

Se credea că aceste fiinţe trăiesc în peşteri, că arată şi se hrănesc precum reptilele. Cel mai probabil păsările-reptile pterodactylus au fost identificate cu balaurii, întrucât adeseori descrierile celor două fiinţe zburătoare se confundau. Totuşi, există şi legende care descriu balaurul drept un şarpe uriaş cu aripi. Potrivit miturilor urbane ale vremii, balaurii au călătorit din Japonia până prin Anglia, ocolind însă India.

Ulterior, pasărea Pheonix, basilicus şi griff au ajuns să reprezinte concepţia de balaur în poveştile moderne.

Potrivit lui Tudor Pamfile, autorul cărţii Mitologie românească, cultura populară românească idenfitică 3 tipuri de balauri:

1. cel de apă care trăieşte în fântâna din sat şi care îşi găseşte sfârşitul în spada lui Busuioc sau Sfântul Gheorghe
2. de uscat care trăieşte prin prăpăstiile din ţara armenească şi face piatră scumpă
3. şi cel care zboară care trăieşte în văzduh şi este controlat de un solomonar.

Citeste - Legenda balaurului

Legenda cerbului

Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.
Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:
- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...
Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.
- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut de la departare!...
- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.
- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.
- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.
- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.
- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.
- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile muntilor.
- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.
Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite fagaduiala.
Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.
Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.
Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.
Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.
Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:
- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...
Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic
Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa il lasa in pace zicandu-i:
- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al padurilor.....
Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.

Citeste - Legenda cerbului

Legenda Bucurestiului

A fost odata un padurar sarac care traia impreuna cu fiica sa, pe nume Dambovita, intr-o padure mare si adanca. Fata stia toate secretele padurii si cararile ascunse sub iarba si tufisuri.

Intr-o zi un print dintr-un taram indepartat s-a ratacit in padure. Intalnind-o pe Dambovita i-a cerut acesteia sa ii gaseasca drumul. Fiind o fata de treaba ea i-a aratat cararea. Printul a vazut-o atat de blanda si frumoasa si a cerut-o de sotie. Atunci Dambovita i-a spus ca ea deja i-a promis mana lui Bucur. Bucur era un pastor care locuia langa padure. Ca multumire, printul, care nu era nimeni altul decat Printul Muntilor, i-a daruit fetei un mic cutitas si un titirez. Daca ar fi invartit titirezul orice dorinta ar fi devenit realitate.

Dupa aceea intalnire cu printul, fata a luat cutitul si titirezul si i le-a aratat lui Bucur, logodnicul ei. Vrand sa ii arate cat de mult il iubeste si ca i-a fost credincioasa, ea a infipt cutitul intr-o piatra. Din locul in care a lovit piatra a iesit un rau limpede ca si lacrimile fetei. Raul a fost numit Dambovita, dupa numele ei, iar ea impreuna cu iubitul ei au intemeiat un mic sat la marginea padurii, pe malurile raului. Bucur a numit asezarea dupa numele lui. Si asa micul sat, astazi un mare oras, se numeste Bucuresti si apa care il traverseaza se numeste Dambovita.

In vechea limba a dacilor, “bucur” inseamna cioban, trecator, ratacitor, calator spre locul de iernat cu turma sa. ”Bucura” este locul de intalnire al ciobanilor.

Inca din vremea dacilor, acest loc legendar -“Bucura”- traversat de rauri, plin de pasuni si paduri, cu un climat bland, era un loc foarte popular intre pastori.

Acestea fiind spuse, legenda pastorului Bucur, nu poate fi considerata o intamplare, prezenta ei in acest loc fiind complet justificata.

Geneza:

Inceputurile Bucurestiului sunt inca invaluite in mister. Este localizat la aproape 60 km de Dunare, 125 km de Carpati si 260 km de Marea Neagra. Pierduta in timp, asezarea orasului, ca si numele acestuia, sut strans legate de legenda lui Bucur.

In trecut era numit Fortareata Dambovitei. In prezent, numele Bucurestiului este pentru prima data amintit intr-un document semnat la 20 septembrie 1459, de conducatorul Vlad Tepes, care si-a stabilit aici a doua resedinta dupa cea de la Targoviste.

In 1859, a devenit capitala Principatelor Unite Romane. Dupa aceea, in 1862, Bucuresti a devenit capitala Romaniei.

Citeste - Legenda Bucurestiului