Aloie vera naturist

Legendele Râului Doamnei

Râul Doamnei are cel mai mare bazin hidrografic dintre râurile Munteniei, adunându-şi izvoarele de sub Moldoveanu, dar şi de sub munţii dinspre răsărit: Căpăţânii, Leaota, până la Ludişorul – şi ducându-le, apoi, vreo 40 de kilometri printre alţi munţi cu denumiri cel puţin pitoreşti dar cu înălţimi la fel de respectabile: culmea Ţuicii şi Culmea Slăninii sunt, cred, suficiente ca să vă faceţi o idee despre firea glumeaţă a vechilor locuitori care au pus asemenea nume unor plaiuri înierbate, pe alocuri golaşe, care-1 însoţesc până spre Bahna Rusului şi mai jos, până la Nucşoara, prima comună ce le iese în cale. Cum s-ar zice, mitul vechi al Daciei, unde curge lapte şi miere, s-a modernizat prin secole de interferenţe. Imaginea raiului pe pământ cum ni s-a fixat tuturor din poveştile babelor în serile lungi de clacă la porumbi cam aceasta era: acolo curge un râu lin de lapte printre maluri căptuşite cu pâine coaptă bine la cuptor, şi cui i-e foame n-are decât să ia o sapă, să intre în râu, să-şi taie cât îi trebuie şi să soarbă la fel. Din loc în loc mai sunt pajişti cu miere, garduri cu cârnaţi afumaţi şi câte bunătăţi toate. Eu nu ştiu dacă realitatea din teren, cu denumirile de pe hartă, reprezintă transfigurarea în expresie toponimică a acestui rai al leneşilor şi flămânzilor, dar dacă este aşa, grădina lui Moş Adam şi a Moaşei Eva a fost adusa la parametrii normali, cum am spune astăzi, pentru că într-adevăr laptele nostru este ţuica şi fără slănină nu se poate. Dacă ai norocul să treci, fie şi cu maşina, pe vale în sus, cam după Sfântu Gheorghe, când se închid luncile, vei constata, iubite cititor, că ai nimerit într-o imensitate de petale albe strălucitoare: florile de prun acopăr frunzele abia înverzite şi fac din ramuri bulgări-bulgări de omăt moale, vegetal. Dacă se întâmplă să cobori pe aceeaşi vale toamna, între Sânte Marii, şi chiar mai târziu, până la Arhanghel, şi ai geamul deschis la maşină, trebuie să te ţii bine în centura de siguranţă că mirosul de ţuică te saltă afară de la volan şi simţi că pluteşti în aer şi te rupi în o mie de părţi deodată, după toate livezile unse cu brumă, după toate butiile ori povernele. Aşadar, acolo, sus, la izvoare, spre răsărit se desprinde, din creasta Făgăraşilor, Culmea Slăninii – cu vârfuri precum Păpăul, 2314 m, sau, mai aproape încă de povestea noastră, Faţa Unsă, 2223 m – iar spre apus, cuprinzând în căuşul său şi râul Vâlsan, culmea Ţuicii cu vârful Picuiata, 2437 m – aproape cât Moldoveanu, 2452 m – de parcă acolo sus ar fi Povarnă povernelor şi picură din ea zeama mult râvnită a raiului ăstuia al nostru, pământean şi pământesc (să nu-i zic de-a dreptul pomântesc, de la poama prunii din care ne sugem visele) – astfel că n-aveţi cum să mai ziceţi, iubiţi cititori că denumirile acestea sunt întâmplătoare: se potrivesc de prea, prea – atât intre ele, cât şi cu noi, bieţii oameni supuşi pomilor fructiferi, sau pământului împomat cum se zice pe aici.
Mai la vale râurile acestea care vin din Făgăraş devin cam toate pe aceeaşi linie eponime, adică îşi dau numele unor localităţi. Pe râul nostru sunt Domneştii, pe Vâlsan sunt Vâlsăneştii, pe Argeş este Curtea de Argeş (altele, precum Topologul, devin eponime abia jos, în câmpie – vezi Topolovenii, de pildă). Iar linia aceasta care transformă apele în localităţi este chiar drumul numit al Basarabilor – astăzi, una dintre cele mai frumoase şosele din ţară trecând de-a curmezişul peste văi şi dealuri, având oglinda Făgăraşilor spre nord, şi întinsul şesurilor la sud, departe – şi care din loc în loc lasă ochiul să se scalde şi să se minuneze dând ocol unor aşezări omeneşti de vis: satele stau albe şi rotunde ca pe fundul unei copăi – ori se înlănţuiesc în salbă neîntreruptă de case pe o parte şi pe alta a râurilor la vale şi la deal, iar fumurile de la coşuri parcă nu le leagă de cer, ci de pădurile care se preling toate aliniate deasupra lor, până la fâşia de iarbă mereu crudă ce face patul nesfârşitului pomăt.
De la Domneşti la vale, Râul Doamnei merge astfel, încărcat de sate pe o parte şi pe alta, cu o luncă aproape egală peste tot, de circa 2-3 kilometri, până la Piscani, vreo 25 de kilometri, o nimica toată ai zice, dar câte lumi în fiecare sat şi cătun, câte obiceiuri, câte soiuri de oameni... La Piscani valea îşi pierde umărul din stânga dealul curmându-se brusc şi intrându-se în lunca largă a Râului Târgului, mai mic, venind de la Câmpulung şi vărsându-se în Râul Doamnei aici, la Podul Belului, exact unde a fost un castru roman bine individualizat de arheologi în perioada interbelică – şi bine ales de bravii noştri petrolişti acum ca să pune chiar pe el câteva sonde de petrol.
Coborâm la câmpie, de, istoria se transformă, şi ea, în combustibil, se consumă.
Umărul drept al văii noastre se prelungeşte, însă, cu aproape 10 kilometri, până la Miceşti unde, la Capul Piscului, se pierde şi el lin, rupt de valea Gârlei Păuleasca. Cine ia drumul la vale pe malul drept al râului cu gând să ocolească pe la Capul Piscului şi să intre în Valea Păuleştii, spre chingile noastre de la Bunaia, Ţânca, Buştenet, şi mai ales dacă vine mai de la deal unde relieful este mai rupt, dealul mai mândru – nu se poate să nu observe această sfârşire tristă a lui: parcă se tot micşorează şi intră în ierburi – ai zice, nu fără oarecare umilinţă. Vedeţi doar: şi numele satului o spune, Miceşti, pentru că se micesc dealurile şi colinele. Mai sus, iarăşi am văzut: Piscani, pentru că celalalt umăr al dealului se rupe mai bărbăteşte, lasă loc la un oarecare pinten sau pisc spre valea cea largă a Râului Târgului.
Denumirile nu sunt întâmplătoare, ţin de relief, şi se vede că cine le-a dat a cunoscut bine, dar bine de tot, aceste locuri. Par denumiri întemeietoare.
De la Miceşti în colo până la Piteşti, unde împreună cu Râul Târgului râul nostru se varsă în Argeş, mai e ca la o aruncătură de băţ. În dreapta, spre apus cum cobori, urmează Valea Argeşului, care pe noi nu prea ne-a interesat niciodată. Argeşul este un râu drept; sus, la munte, e un simplu izvoraş, numit Râul Caprei, nu captează sutele de izvoare pe care le atrage pe dedesubt, de sub munţi, Râul Doamnei. De altfel, o mândrie locală a noastră, ne face pe toţi, când suntem mici, să zicem că nu e aşa, nu Râul Doamnei se varsă în Argeş, e invers, al nostru e mai mare. Nu e fiu de ţăran de Jupâneşti, de pildă, care să fi ajuns prima oară la Piteşti, pe la vârsta de 12-14 ani (când merge, adică, singur) – şi să nu se fi dus dincolo de Podul Viilor, să vadă cu ochii lui această vărsare nefirească. De acolo, însă, vine sceptic şi „micit” oarecum, constatând că da, aşa este, apa din Râul Doamnei curge în Argeş – dar începe apoi discuţia, şi mândria compensatorie: asta se întâmplă doar pentru că este albia Argeşului mai joasă, dar tot râul nostru e mai mare. Discuţiile acestea erau valabile până prin anii ‘60, când râul era râu – după aceea, însă, când a fost luat la hidrocentrala de la Vidraru pe sub munte, nu-şi mai au rostul: Râul Doamnei a rămas o gârlă ceva mai mare, şi atât.
Dacă apele au încăput sub puterea omului – dealurile, în schimb, n-au abdicat încă de la menirea lor. Vorbeam de Râul Târgului care se varsă la Piscani în Râul Doamnei. Ei bine, deşi mai mic, valea acestui râu este mult mai largă – şi, lucrul cel mai important, el nu-şi pierde dealul din stânga, dinspre răsărit. La Valea Mare, de pildă, lângă Piteşti, unde şi-au avut Brătienii casele, unde a locuit Liviu Rebreanu, Ion Pilat şi unde şi-a avut şi Mareşalul Ioan Antonescu un conac, râul se numeşte Râul Doamnei – dar dealul dinspre răsărit este Dealul Târgului. Aici ţi se cam încurcă limba dacă nu eşti atent, că pe Dealul Târgului se află Târgu Dealului, localitatea care înglobează şi Valea Mare. Lucruri cam „pitite”... Cert este că acest deal denumit aici al Târgului se prelungeşte până departe în câmpie, ţinând Ştefaneştii, Goleştii, Călineştii – până dincolo de Leordeni. Cert este, iarăşi, că acest deal al Târgului este pintenul fostului judeţ Muscel spre câmpie. Râul Doamnei ia apa şi-o dă Argeşului – dar dealul cu viile lui infinite rămâne. Toate satele de pe Ia noi aveau viile lor pe acest deal; ale Jupâneştilor erau deasupra Ştefaneştilor. Muscelul, ca unitate geografică şi economică, se tine de acest deal încăpăţânat care se târăşte cu ghiarele până în inima şesului.
Citeste - Legendele Râului Doamnei

Cele mai mari 20 rauri din Lume



Numele
Lungimea km
Zona de drenaj
Volumul (m³/s)
Locul de varsare
Tarile din bazinul de drenaj
1
6,650
3,349,000
5,100
Marea Mediterana
Etiopia, Eritrea, Sudan, Uganda, Tanzania, Kenya, Rwanda, Burundi, Egypt, Republica democrata Congo
2
6,400
6,915,000
219,000
Oceanul Atlantic
Brazilia, Peru, Bolivia, Colombia, Ecuador, Venezuela, Guyana
3
6,300
1,800,000
31,900
Marea Chinei de Est
China
4
6,275
2,980,000
16,200
Golful Mexico
SUA (98.5%), Canada (1.5%)
5
Rio de la Plata
6,170
4,144,000
22,000
Oceanul Atlantic
Brazilia, Argentina, Paraguay, Bolivia, Uruguay
6
Yenisei
5,539
2,580,000
19,600
Marea Kara
Russia, Mongolia
7
Huang He
5,464
745,000
2,110
Marea Bohai
China
8
Ob – Irtysh
5,410
2,990,000
12,800
Golful Ob
Rusia, Kazakhstan, P.R. China, Mongolia
9
Paraná
4,880
2,582,672
18,000
Rio de la Plata
Brazil (46.7%), Argentina (27.7%), Paraguay (13.5%), Bolivia (8.3%), Uruguay (3.8%)
10
Congo
4,700
3,680,000
41,800
Oceanul Atlantic
Democratic Republic of the Congo, Central African Republic, Angola, Republic of the Congo, Tanzania, Cameroon, Zambia, Burundi, Rwanda
11
Amur
4,444
1,855,000
11,400
Marea Okhotsk
Rusia, P.R. China, Mongolia
11
Lena
4,400
2,490,000
17,100
Marea Laptev
Rusia
12
Mekong
4,350
810,000
16,000
Marea Chinei de Sud
Laos, Thailand, P.R. China, Cambodia, Vietnam, Myanmar
13
Mackenzie
4,241
1,790,000
10,300
Lacul Beaufort
Canada
14
Niger
4,200
2,090,000
9,570
Golful Guineei
Nigeria (26.6%), Mali (25.6%), Niger (23.6%), Algeria (7.6%), Guinea (4.5%), Cameroon (4.2%), Burkina Faso (3.9%), Côte d'Ivoire, Benin, Chad
15
Murray
3,672
1,061,000
767
Marea Polara de Sud
Australia
16
Tocantins
3,650
950,000
13,598
Oceanul Atlantic, Amazon
Brazilia
17
Volga
3,645
1,380,000
8,080
Marea Caspica
Rusia
18
Shatt al-Arab Eufrat
3,596
884,000
856
Golful Persic
Iraq (60.5%), Turkey (24.8%), Syria (14.7%)
19
Madeira
3,380
1,485,200
31,200
Amazon
Brazilia, Bolivia, Peru
20
Purus
3,211
63,166
8,400
Amazon
Brazilia, Peru
Citeste - Cele mai mari 20 rauri din Lume

Legenda Dunarii

Acum mult timp, cerul era un loc fericit. Soarele si Luna erau mereu acolo, imbracati in cele mai bune haine ale lor, facute din argint si aur, si toate stelele le tineau companie intr-o petrecere nesfarsita.
Era atat de multa lumina, tot timpul, incat niciun rau nu putea avea loc pe Pamant si oamenii necinstiti nu aveau unde se ascunde. Soarele era foarte grijuliu cu tot ceea ce era si, cand vedea ca ceva nu mergea bine, el punea o sageata aurita in arcul sau si pedepsea vinovatul.
Soarele era inca un tanar placut si Luna s-a indragostit de el. Ea s-a decis sa se marite cu el, crezand ca erau perechea potrivita. Dar el nu a stiut nimic despre asta. Cum ea vorbea cu el despre dragoste si fericire, imbracata in rochia sa de argint, stralucitoare, el doar zambea si se uita in alta parte, spre o constelatie indepartata.
Nu era nimic acolo, nimic decat o tanara stea, ce era numita Dunarea.
Din senin, steaua s-a indragostit asa tare de Soare, incat ar fi murit decat sa nu-l mai vada. Si, ca sa scurtam vorba, ei au decis in curand sa se casatoreasca.
Afland de aceasta, Luna nu a mai stralucit. Orgoliul ei fusese ranit, la fel si inima. Ea a chemat 3 duhuri rele si le-a cerut sfatul. Dupa ce au spus descantece impreuna, ea a mers la nunta Soarelui, ce se desfasura pe o pajiste frumoasa, si s-a apropiat de mireasa inocenta. Ea a rostit cateva cuvinte magice, si Dunarea a cazut intr-o prapastie a cerului, lasand o dara de lumina in urma ei, si oprindu-se in mijlocul unei paduri intunecate, nepatrunse. Locul unde cazuse, era numit “Muntii Padurea Neagra”. In momentul in care ea a atins pamantul, Dunarea s-a transformat intr-un lac curat si rece.
Malefica Luna a facut ca arborii sa se stranga in jurul lacului, astfel incat Soarele sa nu il vada, dar Dunarea a rugat o zana ce venise sa-si oglidneasca fata in apa sa o ajute sa-si vada iubitul inca o data.
Si, din senin, lacul a dat nastere unui fluviu, curgand spre Est, pentru a intalni Soarele. Zana a trimis mai multe rauri pentru a o ajuta pe Dunare, pana cand fluviul devenea mare si puternic.
Apoi, Luna a a aruncat o piatra din coroana ei pentru a opri raul, si piatra s-a transformat intr-un munte, dar Dunarea si-a facut drum prin munte. In final, fata de apa, a gasit marea si a imbratisat-o bucuroasa. Fiecare strop din trupul ei de apa reflecta fata Sparelui intr-o intalnire triumfala.
Desi Luna, plina de remuscari, s-a oferit sa se casatoreasca cu el, si sa-l iubeasca pentru totdeauna, Soarele, furios, a jurat sa nu mai vorbeasca cu ea vreodata. Acum, el isi conduce auriul car de razboi, si vine pe Pamant doar cand Luna pleaca departe. Ea nu a mai putut sa-l intalneasca vreodata.
El isi ogindeste neincetat fata in fiecare picatura din apa Dunarii, dar este intotdeauna singur pe cer.
Citeste - Legenda Dunarii

Legenda Lalelei

Conform unei legende persane, in legatura cu laleaua rosie, se spune ca un tanar pe nume Farhad s-a indragostit de frumoasa Shirin. Cand tanarul a aflat ca fata de care el s-a indragostit a fost ucisa a fost atat de coplesit de durere incat s-a sinucis sarind cu calul sau de pe marginea unei stanci. Legenda spune ca acolo unde cadeau picaturi din sangele sau aparea cate o lalea rosie, iar astfel laleaua rosie a devenit simbolul iubirii perfecte, iubirii eterne sau pasionale. De asemenea, se mai spune ca centrul lalelei reprezinta inima celui ce o ofera si ca motivul pentru care acesta este negru, catifelat si intunecat este datorita caldurii pasiunii iubirii ce o poarta cel indragostit in suflet.O alta versiune a povestei lalelei este la fel de trista: un baiat persan iubea o fata, dar nu si-au putut cladi un viitor impreuna, pentru ca a fost rapit de aripa mortii. Pe mormantul lui au rasarit niste flori in forma de turban (tulipan). Curand, si fata s-a stins de dorul lui, iar lalelele au rasarit si pe mormantul ei.Alte istorisiri ne spun ca in secolul XVI, sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa inimii sale daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale. Florile aveau mici puncte negre la baza, ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul iubirii sale. Datorita acestei legende, in epoca victoriana, lalelele erau folosite ca simbol al dragostei.

Citeste - Legenda Lalelei

Legenda florii de iris

Legenda florii de iris porneste de la zeita greaca Iris, zeita soarelui, mesager intre Olimp si Terra, drumurile sale fiind marcate de un curcubeu multicolor. Zeita Iris prelua mesaje zeilor de pe Muntele Olimp, tinut divin numit si “ochiul paradisului”, si insotita de un nor de stropi stralucitori care formau un minunat curcubeu, le aducea pamantenilor. Astfel, in mitologia greaca, florea de iris era un simbol al Ideii de comunicare.Denumirea florii de iris vine de la cuvantul grecesc iris care inseamna curcubeu.Floarea de iris apare si in cultura Egiptului antic, ca si simbol al puterii.Dupa aparitia crestinismului, irisul a inceput sa fie considerat drept floarea Fecioarei Maria, simbol al protectiei divine, al credintei, intelepciunii si valorii.La francezi, floarea de iris a fost cel dintai simbol al regalitatii, fiind premergatorul faimoasei flori de crin. Una dintre legendele franzece ne poveste ca, primul rege al Frantei, Clovis, avea o sotie convertita la crestinism. Clotilda a incercat ani la randul sa-l convinga si pe sotul ei sa treaca la crestinism. In anul 469 e.n, regatul Frantei a fost invadat de un trib germanic. Clovis a jurat ca, daca va reusi sa iasa invingator din aceasta confruntare, va deveni crestin si sa inlocui cele trei broaste de pe stindardul lor cu trei irisi. Fracezii au fost biruitori iar floarea scara de iris a devenit emblema, fiind pictata pe stindardul de lupta.

Citeste - Legenda florii de iris

Legenda anotimpurilor

Intr-o vreme tare îndepărtată, Soarele, le-a cerut fiicelor sale să îşi aleagă câte o parte de lume pentru a o stăpâni. Ele însă, nu au ajuns la o înţelegere, aşa că i-au spus:

- Noi nu putem să alegem până nu călătorim peste tot, să cunoaştem locurile.

- Cum doriţi voi! zise Soarele. Trebuie, însă, să oferiţi câte ceva pe unde veţi trece.

- Eu, zise Vara, am să dăruiesc căldură. Lumea minusculă a gâzelor va fi plină de viaţă.

Ele mă vor iubi. În lanuri se vor coace grânele, florile vor umple totul de culoare.

- Tu, Vara, eşti caldă, dar eu, Toamna, cu puterea pe care o am, o să coc legume şi fructe nenumărate. Oamenii mă vor dori. Ei au nevoie de mine.

- Dacă voi dăruiţi bogăţie, căldură, culoare, eu, Iarna, prin iscusinţă, am să aduc bucurie copiilor, oferindu-le fulgi şi flori de gheaţă. Un moş simpatic îi va vizita pe cei cuminţi. El le va aduce daruri. Pământul, se va odihni sub mantia mea.

Mai rămăsese una. Soarele se întoarse încet spre ea şi o întrebă:

- Tu, draga tatei, ce vrei să dăruieşti?

- Eu voi dărui viaţa. Pădurile şi pajiştile se vor trezi din amorţeală. Păsările vor reveni la cuiburi. Ele vor face pui. Vântul va călători peste lume. El va duce veştile până în cele mai îndepărtate locuri. Oamenii vor sărbători venirea mea cu multă veselie. Ei vor oferi câte o parte din mine fiecărei persoane iubite.

- Să fie aşa precum voi aţi ales! Eu am să veghez de sus ca fiecare să-şi respecte promisiunile.

Cele patru anotimpuri se plimbă şi acum prin lume. Ele împart mereu mai multe daruri sub privirile atente ale Soarelui. El le zâmbeşte mulţumit în fiecare dimineaţă.

Citeste - Legenda anotimpurilor

Legenda buburuzei

Bbuburuzele au aparut in Evul Mediu, intr-o perioada in care insectele daunatoare invadasera plantatiile, iar oamenii incepusera sa moara de foame. Fermierii incep sa se roage la Fecioara Maria pentru a-i ajuta sa scape de acele insecte daunatoare. Mare le-a fost supararea atunci cand au observat ca in gradini au aparut alte insecte, mici, de culoare rosie si cu pete negre deoarece au crezut ca acestea vor face si mai mult rau culturilor. Insa acestea erau gargaritele care au inceput sa manance insectele care distrugeau plantatiile. De atunci, acestea sunt crescute, in special in Statele Unite, pentru ajutorul pe care il ofera gradinarilor. In Marea Britanie, aceasta micuta insecta colorata este cunoscuta sub numele de ladybird, care inseamna pasarea doamnei.

Citeste - Legenda buburuzei

Legenda albinei vesele

O femeie saraca care avea doi copii: un baiat si o fata. Ei au plecat in lume, spre a-si castiga cele necesare traiului. Baiatul a intrat ucenic la un tesator de panza, iar fata cara pietre pentru zidari. In ceasul mortii, mama isi chema copiii langa ea. Fata a venit imediat, dar baiatul nu a vrut sa vina. Mama l-a iertat, dar dupa moartea ei, fata s-a prefacut in albina, iar baiatul in paianjen. De atunci, paianjenul traieste singur, vesnic singur, fara frate, fara surori si fara parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri intunecoase, si e posomorat si suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza si pe el il fugaresc si il omoara. Albina, de atunci, este vesela si toata ziua zboara de pe o floare pe alta si traieste cu parintii ei, cu fratii si cu surorile ei la un loc. Oamenii o iubesc si o vad cu drag, caci ea cu toti isi imparte ceea ce aduna si tuturor le da mierea ei.

Citeste - Legenda albinei vesele

Legenda Florilor de tei

Legenda  Florilor  de  tei  porneste de la iubirea pura a unui baiat si a unei fete. Baiatul se numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea sa se casatoreasca cu Teia, asa ca a trimis oamenii sa o aduca la palat. Acestia l-au omorat pe Albin cu sabiile, iar pe ea au dus-o domnitorului. Teia a refuzat cererea in casatorie a domnitorului si a murit la scurt timp, fiind ingropata intr-un loc pustiu. Pe mormantul ei a crescut un tei, la a carui flori vine in fiecare an albina, dornica sa continue povestea de dragoste dintre Teia si Albin.

Citeste - Legenda Florilor de tei

Legenda Albinei

Una dintre legende ne spune ca albina ar fi avut initial culoarea alba. Pe cand avea aceasta culoare, Dumnezeu a trimis-o la  diavol, sa-l intrebe, daca ar fi bine ca in univers sa guverneze mai multi sori. Pentru a afla raspunsul corect, albina s-a asezat pe capul diavolului fara ca acesta sa observe cu scopul de a-i citi toate gandurile. Cu gandurile lui adunate ca intr-un manunchi, albina a zburat spre cer. Dar diavolul a sesizat ca a fost pacalit si a lovit albina cu biciul. De atunci albina are trupul cu dungi negre si mijlocul subtirel.Albina este prezenta intr-o legenda langa omul ce a cazut in pacat, pe cand salasluia in Eden – Gradina Raiului. Ea este indemnata de sarpe sa ceara lui Dumnezeu puteri peste firea ei. Astfel ii cere lui Dumnezeu ca tot omul pe care il va intepa sa moara. Dumnezeu i-a acceptat cererea, dar cu precizarea ca acest lucru se poate intampla doar atunci cand ea va aduna intr-un an un decalitru de miere, altfel va trebui sa moara si ea dupa ce il va intepa pe om. Partea finala a aceste legende insa, e cea care se implineste, deoarece o albina nu poate aduna atata miere intr-un an.

Citeste - Legenda Albinei

Legenda albinutei

Cica atunci cand a facut Dumnezeu lumea si vietuitoarele, a dat fiecarui animal cate o arma pentru aparare. Unora le-a dat colti ascutiti, altora gheare cu care sa sfasie. Albinei in schimb i-a dat un ac micut si i-a zis:

- Iti dau acest ac sa birui toti dusmanii cu el. Cand vei intepa cu el, sa usture si sa se umfle carnea in jurul intepaturii!

Dar albina era dezamagita de arma sa:

- Doamne, dar arma mea e atat de mica! Fa macar sa fie mai puternic si cel pe care-l voi intepa sa moara!

Dar Dumnezeu s-a suparat:

-Vai, albina, dar esti tare rea la suflet! Fie ca mierea ta sa fie cea mai dulce, dar, pentru ca ai gandit atat de urat, cand ai sa intepi pe cineva cu acul tu ai sa mori si nu cel intepat!

Si asa a ramas cum a decis Dumnezeu.

Citeste - Legenda albinutei

Legenda viorelei

Demult, demult, cică într-un sat, care o fi fost acela, era un om sărac şi avea o fată tare frumoasă şi cu ochii albaştri, pe care o chema Viorica şi era cuminte şi harnică, nevoie mare; dar dacă n-are omul la casa lui de ce se prinde, geaba îs toate; aşa că fata îşi agonisise o para, muncind tot pe la străini.

 De la o vreme, îi muri şi tată-său şi rămase singură, singurică, doar cu găinile şi cu mâţa şi nădejdea în Dumnezeu; cât despre lume, dacă lucra, avea, dacă îşi cosea, îmbrăca. N-avea nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra şi hulă cât ar fi voit şi ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nădejde în nimeni şi vorba, ce urma s-o spuie cuiva, o ţinea închisă în sufletul ei, ca şi scârbele şi gândurile ei.

Un băieţan a vrut s-o amăgească, spunând că vrea s-o ieie de femeie, dar fata, din spusele lui a priceput că vrea numai să-şi râdă de dânsa şi i-a pierit şi nădejdea, cum s-ar zice, că ar putea face casă cu cineva şi ca să-şi înece orice dor a început a îndrăgi florile şi a vorbi cu ele.

Da Dumnezeu, care le vede pe toate, a văzut inima fetei şi i-a dat dar de-a vorbi cu florile. Şi fata într-o zi s-a pomenit că înţelege tot ce vorbesc ele şi pe zi ce trecea îşi aduna tot mai multe seminţe de flori şi răsad şi le semăna în straturile din faţa casei şi fiecare floare, după ce răsărea şi înflorea, îi spunea povestea şi toate îi înşirară că sunt făcute din câte o fiinţă omenească. Bunăoară lăcrimioara îi spuse că e din fecior de împărat, care a plâns după o zână ce murise; zoreaua, din fată de împărat ce se îndrăgostise de Luceafărul-de-Seară, floarea-soarelui, din alta, ce se îndrăgostise de Soare, iar mama lui, Lumina, a prefăcut-o în floare. Aşa că şi ei i-a venit chef, de la o vreme, să se schimbe în floare şi începu a întreba de toate florile, ce să facă să se înrudească cu ele. Iar floarea-soarelui i-a zis că numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru că a trecut vremea ieşirii florilor din pământ şi ca o fată ori un băietan să se schimbe în floare trebuie să aibă sufletul şi trupul curat, ca îngerii din cer.

Viorica, la asta nu a zis nimic şi se coborî cu gândul în sufletul ei şi îl răscoli, şi dădu că nu era vinovată cu nimic, încă şi că era curată ca lumina zilei, când e cerul curat ca lacrima, şi se hotărî să ducă viaţa înainte cu răbdare şi credinţă către Cel-de-Sus, ca şi până atunci, decât că a început să se roage cu mai mult foc, s-o mântuie Dumnezeu de necazuri.

Da ce necaz se mântuie pe lume, să se mântuie şi al ei, că o pâine şi-o câştigă cu amar, şi-o mănâncă singură, că de străină, era străină, că de săracă, era săracă şi nemiluită de nimeni era!

De multe ori pica cu faţa la pământ şi cu fruntea în mâini şi se ruga:
“Doamne! Decât să mă găsească toate sărbătorile singură şi decât să mă hulească şi să mă ghiontiască toţi, mai bine  m-ai lua de pe pământ.” Şi zicea:

Doamne, de ce nu m-ai prefăcut demult în o floare, în o buruiană, să nu mai trag atâtea necazuri?”

S-a rugat ea azi, mâine, poimâine, până a crezut că şi cerul o uitase.
Da Dumnezeu, tocmai când crede omul că e adormit pentru el, atunci îl scutură şi îi zice:
“Ascultă, am venit!”

El vedea şi asculta şi chemă într-o zi pe Sfânta Florie, care purta condica florilor şi îi zise:
“Ce floare mai lipseşte de pe pământ?”

Sfânta Florie, ca femeie sfântă ce era şi ca una care ştia toate florile şi avea scrisă povestea fiecărei flori, îşi puse bătrâneşti-i ochelari legaţi cu aţă după ureche şi se uită; se uită cât s-a uitat, găsi că îi lipseşte o floare: vioreaua.

“Apoi îmi lipseşte, Doamne”, a grăit dânsa şi a spus. Şi repede a bătut Dumnezeu din palme şi a venit un înger şi i-a zis:

“Să te duci în satul cutare, la casa cutare, la o fată pe care o cheamă Viorica şi să mi-o prefaci în floare; iar la toamnă, după ce s-o scutura sămânţa, să-mi aduci sufletul ei.”

Şi îngerul se lăsă pe pământ şi schimbat într-un flăcău drumeţ, da frumos, aşa, pe la nămezi, când stau oamenii pe la mâncare, bătu la poartă, la fată. Viorica tocmai stătea la vatră şi îşi gătea de-ale mâncării. Câinele colo, a dat a lătra; auzi şi bătaie în poarta ei.

“Bună ziua, a zis îngerul.”

“Mulţumim dumitale”, a grăit fata.

“Nu mi-ţi lăsa să mă hodinesc pe prispă?” a vorbit el.

“Ba de ce nu”, a răspuns Viorica.

Şi, după ce a chemat câinele, omul a intrat în ogradă şi s-a aşezat pe prispă.
Da fetei aşa i-a fost de îndemână de drumeţ, că i-a dat să mănânce acolo ce-a avut şi din vorbă în vorbă, au ajuns la necazuri şi fata şi-a spus toată jitia.

“Apoi să te măriţi”, i-a glăsuit îngerul.

“Ba nu, că nu mă mărit, a răspuns dânsa, că nu mă ia nimeni, că-s săracă şi dacă m-or lua, da tot un sărăntoc, un pricăjit; şi decât două trăisti goale, mai bine defel.”

“Da dacă Cel-de-Sus ar trimite pe unul bogat, ce-ai zice?”

“Ce să zic, a răspuns fata. Nimic. Dumnezeu sfântul ştie ce cer eu.”

“Vrei să fii floare?” a grăit îngerul.

“Da, a spus Viorica, vreau să fiu o floare şi ştii ce floare? Să aibă faţa ochilor mei şi să vestească oamenilor venirea primăverii.”

“Apoi, Dumnezeu sfântul să te blagoslovească”, i-a zis îngerul, binecuvântând-o cu mâna. “Tu, pentru sufletul tău curat şi trupul tău neîntinat, să fii viorea, după numele tău.”

Şi îngerul îşi zvârli straiul din spate peste dânsa; iar când îl ridică, fata nu era decât o floare albastră, iar îngerul ieşi pe poartă şi porni în lume, povestind oamenilor povestea viorelei.

Oamenii din sat au băgat de seamă lipsa fetei de acasă, da, mă rog, îngropi un neam şi vorbeşti ce vorbeşti de el şi de acolo, îi pui cruce, da de un străin! S-a dus, e bun uitat; şi de la o vreme n-a mai vorbit de dânsa nimeni. A trecut primăvara, floarea a făcut seminţe, s-a scuturat şi acuma se ofilea; îngerul i-a luat sufletul şi a pornit cu el spre cer, rămânând să spună povestea cei ce o auziseră de la înger. Şi de atunci îs viorelele pe pământ; iar cum mijeşte a primăvară, îşi arată ochii isteţi la soare şi parcă se bucură şi după ce şi-au făcut datoria pământească de şi-au lăsat seminţele pe pământ, pe la Sân-Petru pier, spre a le vedea cu bucurie al doilea an, urmând aceeaşi lege scrisă de Dumnezeu în cartea florilor şi a cărei poveste e precum v-am spus-o.

Citeste - Legenda viorelei

Legenda Margaretei

In crestinism, margareta este considerata a fi floarea Sfintei Maria Magdalena, fiind numita si "magdalena" sau "floarea inocentei". In secolul al XV, margareta devine in iconografie si un simbol al inocentei copilului Iisus.In mitologia celtica, legenda spune ca margaretele sunt sufletele copiilor morti in copilarie si care raspandesc aceste flori pe pamant pentru a alina durerea parintilor.Margaretele sunt si stelele pamantului. Se spune ca, cu multe milioane de ani in urma, stelele traiau pe pamant. Intr-o noapte insa, din motive nestiute, stelele au disparut pentru a aparea mai apoi pe bolta cereasca. In locul lor au aparut margarete, considerate de atunci ca fiind stele ale pamantului.O alta legenda ne poveste despre o prea frumoasa printesa, pe nume Margareta. Fata, de o sensibilitate si un farmec aparte, inca de la nastere a fost promisa ca sotie pentru Imparatul Florilor. Timpul trecea, si fata devenea pe zi pe trecea tot mai frumoasa. Pe la varsta de 16 ani, Margareta intalneste si se indragosteste de un print nespus de atragator si vitez. Dar impotriva dragostei lor, erau si parintii si destinul. Si pentru a lupta impotriva acestuia cei doi planuiesc sa fuga impreuna si sa se casatoaresca. Doar astfel putea scapa de promisiunea facuta. Imparatul Florilor afla insa toata tarasenia si il provoaca pe print la duel. Cei doi se bat in sabii si in palose 3 zile si 3 nopti si, in final, printul este ucis. Speriata si indurerata, Margareta fuge in munti, Imparatul Florilor fiind insa pe urmele ei. Vazand ca nu are scapare, Margareta se roaga, plangand, ca mai bine sa moara decat sa se casatorească cu cel ce-i ucisese iubitul. Ruga ii este ascultata si Margareta moare, iar lacrimile-i devin sirag de perle. Indurerat si constient de greseala facuta, Imparatul Florilor o transforma pe Margareta intr-o floare alba, pentru ca aceasta sa poata trai vesnic fara ca cineva sa o poata atinge. Margareta a ramas de atunci simbolul puterii destinului, dar si a dragostei.

Citeste - Legenda Margaretei

Legenda Crearii omului

În legătură cu crearea omului, mitologia chinezească spune că Nu Wa a creat figurine din lut şi apoi a suflat viaţă peste ele. O altă variantă chinezească cu privire la originea omului susţine că oamenii au fost făcuţi din lut de zeiţa Nini-wa. “..., pe când nu se făuriseră încî cerul şi pamantul, nu erau nici oameni. Nini-wa s-a apucat să plămădească oameni din lut, însă truda ei s-a dovedit atât de anevoioasă, încât zeiţa nu mai prididea cu frământatul. Atunci a cufundat o farfurie în lutul cel moale şi, smucind-o mereu afară, făcea astfel oamenii. Iată însă că cei bogaţi şi vestiţi s-au ales dintre cei plămădiţi din lut de mâinile zeiţei, pe când cei de jos şi fără faimă s-au pomenit scoşi cu frânghia.”O variantă mai ciudată este aceea că vechii chinezi credeau că oamenii s-au născut din paraziţii care mişunau pe trupul fiinţei primordiale: “Pan-ku, cel născut înaintea tuturor, s-a preschimbat cu totul îin ajunul morţtii sale: respiraţia lui a devenit vânt şi nor, glasul lui s-a prefăcut în tunet, ochiul său stâng s-a făcut soare, ochiul său drept s-a făcut luna, şira spinarii lui şi mădularele lui au devenit patru laturi ale lumii şi cei cinci munţi uriaşi, sângele lui s-a prefăcut în fluvii, tendoanele şi vinele sale au ajuns să fie drumuri pe pământ, din carnea lui s-a alcătuit ţărâna de arătură de pe câmpuri, părul i s-a schimbat în stele, din perii de pe cap s-au făcut ierburile şi copacii, din dinţi şi din oase au răsărit aurul şi pietrele, din măduva lui au ieşit la iveală mărgăritarele şi jadul, iar sudoarea i s-a prefăcut în ploaie şi rouă… Insectele care trăiseră pe trupul lui, sub înrâurirea vântului s-au făcut oameni.”

Citeste - Legenda Crearii omului

Legenda Geneza Cerului şi Pământului

Potrivit mitologiei chineze, la incepurile lumii, Cerul şi Pământul formau un haos asemănător unui ou. Din acest haos se naşte Pan ku (Pangu), un antropomorf primordial, care spărgând oul în două jumătăţi formează Cerul şi Pământul. Cu cât Pan ku creştea mai înalt cu atât cele două jumătăţi ale lumii erau tot mai mult îndepărtate. După moartea sa, trupul lui formează lumea: capul lui devine un munte sfânt, din ochii lui se nasc Soarele şi Luna, din grăsimea lui apar mările şi fluviile, iar părul lui ia forma arborilor şi a vegetalelor.

O altă legendă chineză vorbeşte despre zeul Di. Acesta îl însărcinează pe Zhong Li să rupă legătura dintre cer şi pământ pentru a împiedica zeii şi spiritele care descindeau pe pământ să-i asuprească pe oameni. Datorită apropierii foarte mari dintre Cer şi Pământ, zeii puteau coborî şi se puteau amesteca printre oameni, iar oamenii urcau în cer escaladând un munte, un arbore sau o scară. Arborele sau liana ce lega cele două niveluri cosmice au fost tăiate sau muntele ce atingea cerul cu vârful a fost retezat. Doar şamanii, eroii, suveranii şi misticii puteau urca prin procese extatice la cer, încercând astfel restabilirea situaţiei primordiale.

Un al treilea mit îi descrie pe Fu Xi şi Nu Wa, două fiinţe cu trup de dragon, despre care se spune că ar fi frate şi soră şi care erau reprezentate în iconografie cu cozile înlănţuite. După potop, Nu Wa reface cerul albastru cu pietre de cinci culori diferite, taie picioarele unei ţestoase uriaşe şi înalţă patru stâlpi în cei patru poli ai lumii. De asemenea zeiţa-dragon îl ucide pe Kong Kong (Dragonul Negru). Nu Wa adună cenuşă de trestie pentru a opri apele revărsate, apoi modelează oamenii: din noroi pe oamenii săraci, iar din lut galben pe nobili.

Una dintre legende ne povesteste despre Yu cel Mare. În vremea tatălui său, Yao, lumea nu era încă orânduită cum este acum, iar apele mari curgeau haotic, inundând lumea. Yao ridicase diguri, dar această măsură nu a reuşit să stabilească ordinea. De aceea, în timpul domniei sale Yu cel Mare sapă pământul şi sileşte apele să se rostogolească în mare, după care vânează şerpii şi dragonii.

În religia daoistă apărută în China, înaintea cerului şi a pământului a apărut o fiinţă nedefinită, dar perfectă, care are în mod haotic condiţia unui bloc de piatră nesculptat. Această entitate poartă numele „Dao” sau „Mama Universului” şi este o totalitate primordială, vie, a genezei, fără formă sau înfăţişare. „Dao” înseamnă totodată şi transformarea neîntreruptă a lumii printr-o alternanţă de energii antagonice: yin şi yang.

Citeste - Legenda Geneza Cerului şi Pământului

Legenda Fantomelor de pe Dealul Luncanilor

Paşcani, se află satul Sârca, din care se poate ajunge în comuna Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizează orice drumeţ care vrea să plece la ceas de seară spre Luncani. Mai ales dacă drumeţul este un om bun cu inimă curată, deoarece fantomele pripășite în aceste locuri, pândesc în special pe cei cu suflet bun. Stau mărturie, în acest sens, întâmplările înspăimântătoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu, Petruţa Muscalu, Maria Piper şi alţii. Sălaşul fantomelor din zonă este cantonat undeva la capătul unui iaz secat, unde – conform poveştilor – oamenilor le apar stafii care-i urmăresc cale de 3 kilometri până în satul Goești. Bătrânii povestesc că în locul blestemat au fost îngropaţi fără împărtăşanie şi lumânare mulţi soldaţi ucişi în 1917, în  decursul primului Război Mondial. Astfel se explică de ce zeci de drumeţi spun că au văzut, odată cu căderea nopţii, siluete translucide, albe şi tăcute care pluteau alături de ei, întotdeauna pe partea dreaptă a drumului. Bătrânii spun că soldaţii-fantome, care acum sunt prinşi între lumi, stafiile lor apărându-le în special oamenilor cu suflet bun şi copiilor, aşteaptă ca pe dealul Luncanilor să se facă o slujbă de pomenire a sufletelor şi o sfinţire a locului.
Citeste - Legenda Fantomelor de pe Dealul Luncanilor

Legenda Blestemul comorii lui Pintecan



La fel de sinistru este – spun legendele – şi blestemul comorii lui Pintecan, un alt sătean care a găsit un butoiaş cu galbeni de aur, îngropat la rădăcina unui nuc. În noaptea imediat următoare, „norocosul” Pintecan aude în vis o voce care-i porunceşte să construiască o biserică pe locul unde a descoperit banii sau îl va ajunge blestemul comorii. Dimineaţă, Pintecan a ignorat visul, grăbit să se îmbogăţească. Şi-a împărţit comoara în familie şi s-a apucat de afaceri prospere.  La doi ani de la eveniment, când se întorcea acasă, şi-a găsit băieţelul de doi ani spânzurat între gratiile de la pătuţ. În noaptea nenorocirii, a visat din nou aceeaşi voce care l-a avertizat că dacă nu face biserică, va  fi lovit de necazuri şi mai mari. Şocat, omul a construit cea de-a două biserică a satului, care este vizibilă şi astăzi.

Citeste - Legenda Blestemul comorii lui Pintecan

Legenda comorilor din Baragan

Pentru majoritatea românilor, Bărăganul nu este altceva decât o câmpie nesfârşită unde iarna muşcă viscolul, iar vara soarele arde ucigător. Însă, foarte puţini oameni cunosc suita de mistere care învăluie oceanul de câmpie dintre Marea Neagră, Carpaţi şi Dunăre, un tărâm evocat deseori de Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Conform legendelor locale, în pământurile câmpiei se află îngropate numeroase comori păzite de blesteme crunte. Undeva între Călăraşi şi Lehliu se găseşte satul Dor Mărunt, celebru nu demult pentru frumoşii armăsari care alcătuiau cea mai mare herghelie de cai de rasă din Bărăgan. Aici se află, însă, îngropate şi comori străvechi, străjuite de flăcări ireale, de un albastru nelumesc, care dansează în puterea nopţii pe necuprinsul câmpurilor.Celebru în acest sens este locul denumit La Movilă, unde, înainte de Revoluţia din 1989, un sătean a descoperit, în timp ce ara, un ulcior plin cu bani de aur. Fire mărinimoasă, localnicul i-a împărţit frăţeşte cu ceilalţi săteni. Nu a durat mult până când despre această ispravă a aflat şi Miliţia, care s-a autoînfiinţat şi a confiscat ţăranilor toate monedele găsite. Soarta blestemată a comorilor este întărită de povestea lui Gheorghe Prepeliţă, un sătean care a descoperit peste 100 de monezi de aur. Prepeliţă nu a suflat un cuvânt, dar sătenii vedeau cum neamul lui îşi construieşte case şi grajduri noi, se îmbracă scump, îşi cumpără turme de oi şi vite. Blestemul comorii nu dormea: la 7 luni de la descoperirea averii, nevasta lui Prepeliţă se arunca fără motiv într-o fântână. La câteva săptămâni după, ginerele săteanului are aceeaşi soartă, pentru ca, peste un an de zile, fiica lui Prepeliţă să se spânz
Citeste - Legenda comorilor din Baragan

Legenda Mănăstirii Chiajna

Legenda spune că, în jurul anului 1800, o epidemie de ciumă ar fi lovit populaţia din zonă. Se spune că însuşi mitropolitul Ţării Româneşti de la acea vreme, Cozma, ar fi fost răpus de teribila boală, chiar în această biserică.
Împrejurimile edificiului întăresc miturile ţesute de-a lungul vremii, în jurul mănăstirii: două cimitire vechi flanchează, de-o parte şi de alta, mănăstirea, iar groapa de gunoi din apropiere paralizează împrejurimile cu miasma sa. Zilnic, zeci de persoane fără noroc scormonesc prin mormanele de deşeuri în căutarea metalelor, iar câini schilozi roiesc în jurul acestui focar de infecţie, care îţi reaminteşte continuu de ciuma care a răpus aproape tot satul de altădată.
Potrivit legendei, lăcaşul de cult nu a apucat să fie sfinţit, iar preoţii nu au slujit niciodată aici, din cauză că mănăstirea a căzut pradă turcilor, în timpul invaziilor otomane.
Toţi localnicii au auzit despre crimele petrecute pe aici sau despre poveştile cu fantome şi umbre inexplicabile, dar când îi întrebi, bătrânii se feresc să dea prea multe detalii, iar tinerii spun că au auzit ceva, dar sunt doar scormoneli ale celor mai în vârstă. „Acum mulţi ani, când eram mai tânăr, treceam cu căruţa pe lângă mănăstire într-o noapte şi am văzut mai multe umbre pe pereţii din exterior. Mi-a îngheţat sângele în vene de frică. Nu am mai trecut pe-acolo multă vreme, dar apoi a trebuit să reiau traseul, obligat-forţat, ca să ajung la groapa de gunoi, de unde mai adun şi eu fiare vechi”, povesteşte cu vocea tremurândă, Costache Tătaru, un bătrân din zonă.
La vreo sută de metri de acest loc, o şatră de ţigani împleteşte mănunchiuri de plante uscate. Ei nu vor sa creadă în legenda blestemului: „Ptiu! Du-te de-aici! Eu am dormit acolo cu copiii mei şi nevasta acum câteva luni, când era mai cald, şi nu am văzut nimic. Chiar a fost frumos că ne uitam la lună, că nu are acoperiş”, râde pe sub mustaţă „Ministrul”, aşa cum se recomandă ţiganul.O altă legendă a locului spune că toate blestemele ce s-au năpustit asupra mănăstirii se trag de la clopotul bisericii care, de frica otomanilor, a fost coborât din turlă şi aruncat în apa Dâmboviţei.
Sursa:http://www.turismistoric.ro
Citeste - Legenda Mănăstirii Chiajna

Legenda iarbii fiarelor pentru lacat de descuiat

Daca ai pierdut cheia unui lacat si nu-l mai poti descuia, te duci in padure, cauti culcusul unei familii de arici si iei puii, ii aduci acasa si-i incui intr-o cutie, cu zabrele
daca se poate.In timpul noptii, aricioaica vine pe urmele puilor sai, ii gaseste inchisi si pleaca in cautarea unui fir de iarba care ar avea puterea sa faca lacatul sa se deschida.Se numeste iarba fiarelor, cred ca ai auzit de ea.Atunci pleci si tu pe urmele mamei-arici si descoperi care este iarba respectiva, pe care, dintre toate animalele numai aricioaica o cunoaste.Si capeti, astfel, o informatie de care te poti servi de cate ori ai un lacat de descuiat.
Citeste - Legenda iarbii fiarelor pentru lacat de descuiat

Legende despre Mircea cel Batran

La 23 septembrie, acum 623 de ani, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Batran, unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, descendent din Basarab, fiul lui Radu, care va domni treizeci si doi de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un conducator de exceptie si un chivernisit gospodar de tara. De ce i se spune "cel Batran"? Fiindca mai tarziu au fost si alti voievozi cu numele "Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, l-au numit astfel pentru a-l distinge, pe criteriu cronologic, de ceilalti. Chiar si marele nostru Eminescu s-a inselat crezand ca Mircea era batran atunci cand s-a batut la Rovine cu sultanul, la acea vreme el fiind un voievod inca tanar. Sub Mircea, nu doar intinderea statului muntean si viata militara au cunoscut o dezvoltare deosebita, dar si religia si economia si-au intins aripile.
Politica externa a marelui voievod a fost dominata de primejdia otomana. Toate luptele pe care Mircea cel Batran a fost silit sa le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii. Cu acestia a incheiat aliante trainice in lupta comuna antiotomana. Dar raportul de forte a devenit repede inegal si domnitorul muntean a trebuit sa recunoasca superioritatea otomana si sa ajunga la o intelegere cu Poarta. Platind haraciul, a reusit un lucru esential: si-a asigurat continuitatea vietii politice si a pastrat fiinta statului muntean.Mircea cel Batran a incetat din viata la 31 ianuarie 1418, fiind inmormantat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie, acelasi an.
Citeste - Legende despre Mircea cel Batran

Legenda Paştele Blajinilor

Paştele Blajinilor (din prima luni de după Săptămâna Luminoasă a Paștilor) este una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp. Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se sprijină Pământului; fără Blajini, lumea s-ar scufunda în haos.
Dincolo însă de legende, mai trebui spus că blajinii au fost adoptaţi de creştinism pentru calităţile lor morale: buni, blânzi, simpli şi înţelepţi.
În tradiția populară românească se spunea că în ziua de Paștele Blajinilor, Morților, Rohmanilor sau Pastele Mic, sufletele celor morți sunt eliberate și se plimbă pe pământ, în locurile dragi lor odată. Din această cauză, se obișnuiește să se gătească mâncăruri multe și gustoase, ce sunt împărțite vecinilor, sărmanilor sau oamenilor de la cimitir, astfel încât cei plecați de lângă noi să se bucure și să guste din ele. Potrivit superstiției, cine nu se conformează acestui obicei, și nu dă de pomană cu ocazia Paștelui Blajinilor, riscă să fie vizitat noaptea de către cei morți, care îi cer fără întârziere să li se dea de mâncare.
Potrivit credinței populare, Blajinii fac parte din cei dintâi oameni de pe pământ. Trăiesc fără femeile lor, conviețuiesc cu ele numai 30 de zile pe an în vederea procreației. Blajinii, incapabili de a face rău, s-ar afla dincolo de lumea văzută, pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, pe Ostroavele Albe. Preocupările Blajinilor sunt postul și rugăciunile pentru cei vii. Deși sunt virtuoși, nu știu cum să calculeze data Sfintelor Paști. Oamenii le vestesc acestora că a venit Paștele prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de oua roșii.
Citeste - Legenda Paştele Blajinilor

Legenda Comorii din VIrful Obirsiei

Un tigan si o tiganca veneau pe jos de la Cerna Sat. Plecasera dupa amiaza si drumul era destul de lung. Trebuiau sa ajunga in satul Obirsia. Tiganul mergea mai repede, dar se oprea din loc in loc sa-si astepte femeia. Asa a facut si in Virful Obirsiei. Era deja spre seara cind tiganca a vazut o flacara deasupra lui si s-a speriat. Barbatul s-a ridicat in picioare si i-a spus ca flacara nu arde. A trimis-o pina la prima casa sa caute o sapa, iar el a ramas acolo sa pazeasca locul. Intre timp a atipit si a visat ca cineva i-a spus sa pastreze numai o parte din bani, iar restul sa-i dea primului trecator ce va veni.
Cind s-a intors femeia cu sapa, barbatul ei a sapat si a scos la iveala o caldare cu bani din aur. I-a desertat si a facut trei parti egale. A asteptat pina a sosit primul trecator, care l-a rugat sa-i dea si lui macar o mina de aur. Atunci, tiganul i-a spus ce visase si l-a rugat sa ia doua dintre cele trei parti pregatite.
Legenda spune ca omul a acceptat bucuros, dar dupa un timp s-a ales praful de averea lui, iar tiganul, cu partea lui, s-a pricopsit.
Asadar, lumea comorilor din tinutul Mehedintilor atrage ca o uriasa forta nevazuta, fiind o lume a fabulatiei si a mitului. Dar nu numai comorile cu legendele lor atrag calatorii spre Muntii Mehedinti. Ei sint "munti vii", calcati de opinca ciobanului si de copitele oilor, munti in care s-a nascut cintecul ce picura discret ca apa unui izvor. Si merita cunoscuta frumusetea fara seaman a acestor locuri, a istoriei si a minunatelor traditii din aceasta zona.
Citeste - Legenda Comorii din VIrful Obirsiei

Legenda Comorii din Pestera de la izvor

Aproape de bisericuta din Ponoarele, de sub "Streiul Ponorii" izvoraste un piriu care punea in functiune cele 13 mori de apa de pe valea care poarta de atunci numele de Valea Morilor. Linga izvor era o pestera in care se putea intra, iar dupa treceai pe o poteca ingusta, de lacul din care izvoraste piriul, puteai ajunge la un platou cu nisip unde se afla o masa cu 13 scaune. Aici se adunau pe vremuri haiducii si isi imparteau prazile ori stateau la sfat.
Haiducii erau imbracati in haine de dimie alba, iar capetenia lor purta haine de dimie neagra. Pestera era un bun loc de refugiu pentru ca de aici, din apropierea mesei, se desprindeau doua galerii: una mergea spre satul Baluta, iar cealalta spre Pamintul Rosu.
Se zice ca haiducii ar fi avut trei saci plini cu galbeni pe care i-ar fi ascuns intr-o camera sapata in galeria dinspre Pamintul Rosu. Fiind tradati de unul dintre ei, ceilalti abia au reusit sa scape prin galeria care ducea spre Baluta, mai apoi fugind la sirbi. Comoara a ramas ascunsa acolo, in pestera. Cu timpul, intrarea in pestera s-a surpat si a ramas doar locul de unde izvoraste piriul. Cit despre comoara, nu se stie daca a ajuns cineva la ea.
Citeste - Legenda Comorii din Pestera de la izvor

Legenda averii din plop

La Glogova traia pe vremuri o familie de oameni foarte instariti. Ei se numeai boierii glogoveni. Hotii i-au pradat insa, fugind cu banii. Fiind urmariti de potera, hotii au ascuns banii in scorbura unui plop urias. Nu au mai avut posibilitatea sa-i ia, pentru ca au fost prinsi si omoriti. Un om de prin partea locului, mergind in padure dupa lemne, a lovit cu toporul in acel plop. Din scorbura au inceput sa cada bani. Omul a cautat apoi cu grija, a luat toti banii si a plecat acasa.
Spre primavara, cu o parte din banii gasiti, a cumparat doi cai. S-a gindit sa-i puna la munca, si l-a trimis pe fiul sau, care avea vreo 20 de ani, la arat pe lunca Motrului. Pe drum, caii s-au speriat si au luat-o la fuga, iar baiatul a cazut din caruta si a murit.
Intr-un tirziu, parintii au inteles ca moartea baiatului i se trage de la bani si au hotarit sa sape o fintina in locul unde a murit. Fintina a fost pictata si sfintita mai tirziu de preotul din sat. Ea mai exista si astazi si nu a secat niciodata, indiferent cit de mare a fost seceta.
Citeste - Legenda averii din plop

 
 
 
Director Web
Votati-ne in directorul ClickLink
eXTReMe Tracker