Legenda lui Ion al III-lea sau Ion Vodă cel Cumplit

Ion al III-lea sau Ion Vodă cel Cumplit sau Ion Vodă Armeanul sau Ion Voda cel Viteaz (n. 1521; d. 1574), a fost domnitor al Moldovei. Este fiul lui Ștefăniță Vodă cel Tânăr (1517-1527) cu armeanca Serpega. A domnit din februarie 1572 până în iunie 1574.

Despre Ion Vodă, domn în Moldova, se spune că avea atâta putere, încât frângea potcoava în mâini. Pentru că a pedepsit cu moartea câţiva boieri trădători, unii i-au zis Ion vodă cel Cumplit. Dar istoria îl laudă şi-i zice Viteaz, pentru că a încercat încă o dată să scape ţara de sub stăpânirea sultanului. Cu puţini oşteni, dar îndrăzneţi ca şi dânsul, a cucerit două victorii împotriva unor armate turceşti trimise de sultan în Moldova să-l răpună şi să-l alunge de la cârma ţării.

În bătălia de la Jilişte un oştean a spus:

“Ne batem cu duşmanii fără cârtire, Măria ta, dar am vrea să ştim cât sunt de mulţi”.

“Îi vom număra în luptă!” i-a răspuns voievodul.

În toiul bătăliei, unul din cele cinci tunuri din oştirea lui era gata să cadă în mâinile duşmanilor. Tunul era aşa de greu, că nici zece oşteni nu-l puteau urni din loc. Dar încă să-l mai urce la deal, acolo unde era porunca. Văzând aşa, Ion Vodă a înşfăcat funiile ce legau tunul şi l-a târât, singur, până sus, pe un deal, unde tunarii l-au şi aşezat în bătaie, au tras bombă după bombă şi au făcut mare prăpăd în rândurile duşmanilor.

În altă bătălie armata turcească, foarte numeroasă, a înconjurat cu totul oastea lui Ion Vodă. Văzând aşa, românii au săpat şanţuri şi s-au apărat în ele multe zile, nimicind numeroşi duşmani. Dar, fiind vară şi secetă mare, n-au mai avut nici hrană nici apă. Şi dacă de foame mai puteau rabda, setea îi istovea. Ajunseseră aşa că întindeau cămăşile noaptea pe pământ să le umezească roua, iar dimineaţa o sorbeau cu buzele arse de sete. Când a înţeles că nu mai este nici o scăpare, Ion vodă s-a predat. A cerut doar ca el să fie dus în faţa sultanului, iar vitejii lui oşteni să fie lăsaţi slobozi să meargă fiecare la casa lui. Dorind să încheie cât mai repede o bătălie care-i secera şi lui mulţi ieniceri, paşa turc a jurat că va face aşa cum a cerut voievodul român. Dar când l-au văzut cât de mândru şi voinic arăta, turcii s-au cam înfiorat de frică, iar paşa şi-a călcat jurământul. A făcut anume semn unor slujitori, care l-au prins şi i-au legat mâinile şi picioarele de cozile a patru camile. Lovite cu biciul, aceste animale puternice au tras în patru direcţii, sfâşiindu-l pe Ion vodă de viu în patru bucăţi. Nu se putea închipui o pedeapsă mai cumplită şi mai nedreaptă.

Pentru că a luptat îndrăzneţ cu un duşman care asuprea ţara şi nu s-a temut nici de moarte, istoria îi spune Ion vodă cel Viteaz şi-l cinsteşte ca pe unul din cei mai străluciţi eroi ai poporului nostru.

Citeste - Legenda lui Ion al III-lea sau Ion Vodă cel Cumplit

Legenda lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.

Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obiceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate, şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu cai frumoşi.

Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-i întreba el.

Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.

Într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba cea albă ca zăpada. Pe când ţinea încă în mână pieptenele de fildeş, văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori înjunghiaţi, şi în grabă îşi chemă feciorii:

— Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea!

El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cumnatul său, vistierul Văcărescu.

Era înainte de Paşte. Fură târâţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi acolo până la august.

Brâncoveanu şi Văcărescu erau supuşi în toate zilele la cele mai înfricoşate chinuri, că nu voiau să spună unde şi-au ascuns bogăţiile, căci turcii nu găsiră cât credeau că vor găsi, cu toate că răscoliseră şi jefuiseră tot.

În sfârşit, turcii înţeleseră că nu mai aveau ce dobândi de la dânşii prin silă şi îi înştiinţară să se pregătească de moarte.

Brâncoveanu adună pe feciorii săi în juru-i şi le vorbi astfel:

— Şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Cristos pentru noi şi de ce moarte a murit! Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!

Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dânsul la sultan.

Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe.

— Brâncovene, zise dânsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara neatârnată? Spune!… Adevărat este că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpân?… Dezvinovăţeşte-te!

— De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dumnezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe pământ, uită-te acum ce sunt!

— Brâncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; nici unul din neamul tău nu va scăpa cu viaţă.

— Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mâna ta…

Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte mahomedanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu trei plecăciuni şi zise:

— Stăpâne, noi avem un obicei, anume că osânditul poate fi iertat, dacă îşi schimbă legea şi se dă la sfânta noastră credinţă.

— Brâncovene, zise sultanul, leapădă-te de câineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi!

— Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă!

— Atunci, pregătiţi-vă de moarte! strigă sultanul încruntându-se.

Şi porunci ca să pună mâna întâi pe Văcărescu.

— Fă-te turc şi leapădă-te de stăpânul tău, ca să fii şi bogat, şi fericit!

— Un Văcărescu nu îşi trădează domnul şi biserica! strigă acesta.

Şi îşi plecă capul de i-l tăie.

După aceasta turcii puseră mâna pe al treilea fiu al lui Brâncoveanu, un băiet falnic cu ochii negri, plini de foc şi cu un păr negru ca pana corbului. Mustăţile abia îi mijeau.

— Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul, şi te cruţ!

— Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el.

Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli până dinaintea picioarelor tatălui său. Acesta oftă din adâncul inimii şi zise:

— Doamne, facă-se voia ta.

Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui său. Bătrânul îngălbeni de teamă, ca nu cumva fiul său să slăbească, dar el ridică spre dânsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se:

— Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina inimii mele slabe şi sângelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci, până ce nu-ţi voi cere iertare!

Faţa bătrânului se însenină iarăşi şi, binecuvântându-l, îi zise:

— În ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu!… Du-te la Dumnezeu!

Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gâde.

Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era înconjurată de o barbă mare, se uită la cadavrul fratelui său şi îl podidiră lacrimile. Sultanul băgă de seamă.

— Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit!

Fiul lui Brâncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci făcu el singur semn călăului să-i taie capul, care, când căzu, stropi cu sânge pe sultan. Brâncoveanu oftă adânc şi zise:

— Doamne, facă-se voia ta!

— Brâncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămâne. Gândeşte-te bine!

Brâncoveanu se uită la copilul cel plăpând, îşi văzu soţia leşinată, îşi văzu fetele plângând în hohot, dar răspunse fără şovăire:

— Facă-se voia Domnului!

— Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi!

Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobândească de la privirea lui curaj şi putere.

— Eu mor bucuros, tată, strigă dânsul cu vocea limpede. Sunt mic, într-adevăr, dar sunt din neamul tău!

Şi se rostogoli şi capul lui.

Atunci i se duse şi puterea bărtânului. Căzu în genunchi, trase la sânu-i pe fiii ucişi, şi mângâie şi îi sărută, se jeli, îşi chemă copiii drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic:

— Mi-aţi omorât, păgânilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpădească iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe faţa pământului, cum se risipesc norii la bătaia vântului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici copiii să vi-i puteţi mângâia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în veci!… Aşa să m-auză Domnul!

Atunci sultanul şi oamenii lui se mâniară. Rupseră în bucăţi veşmintele cele bogate de pe corpul bătrânului domn şi începură să-i jupoaie pielea de pe corp. Nici un ţipăt, nici un vaiet nu ieşi din gura lui, în timpul acestui chin îngrozitor. În sfârşit, umplură pielea cu paie, o puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigând:

— Ghiaur, câine de creştin! Îţi cunoşti pielea?

Atunci Brâncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi zise:

— Carnea puteţi s-o sfâşieţi în bucăţi, dar totuşi Constantin Brâncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnindu-se întru Domnul.

Şi zicând aceste cuvinte, eroul îşi dete sufletul.

Citeste - Legenda lui Constantin Brâncoveanu

Legenda Mănăstirii Putna

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Sihastru. Îi zicea lumea sihastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.

Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta loc de odihnă. Şi s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el îşi făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă.

– Cine-i acolo? întreabă Daniil.

– Om bun, răspunde Ştefan.

– Dacă e om bun, să intre!

Ei intrară înăuntru.

– Ce ai păţit, de-ai venit şi pe la mine?

Năcăjit şi amărât cum era, nu zise nimic.

– Eu ştiu ce-i cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgânătatea. Altminteri e rău!

– Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile!

– Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi?

– Ce s-aud? Numai plânsete şi jăluiri.

– Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?

– Amu aud cântece frumoase.

– Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!

– Dar unde cântă? întrebă Ştefan.

– Ştii unde, Ştefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineaţă pe el şi trage cu arcul iar unde o să găseşti săgeata înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cântând!

– Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!

– Bine, dar eu, Ştefane, nu mănânc nimic. De unde să-ţi pot da ceva?

– Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămânzi!

Căută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu şi lui Ştefan o bucăţică, şi argatului, şi-i mai rămase şi lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.

După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la uşă:

– Scoală, Ştefane, şi du-te!

Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ştefan, noaptea, la Volovăţ şi ia biserica de acolo şi până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o şi propteşte. Însă nici nu o propteşte bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ştefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ştefan, văzând aceasta, intră în biserică şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.

Ascultându-i ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră şi începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei aşa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofiţeri care, de frică să nu fie ucişi de Ştefan, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul începuse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse meşteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduşi şi din Ţara Românească mulţi robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag şi eu. Această poveste mi-au spus-o şi mie bătrânii şi-o spun şi eu urmaşilor mei.

Citeste - Legenda Mănăstirii Putna

Legenda orașului Bacău

De aici se trage, pe cât se pare, după unii istorici numele oraşului Bacău, târg domnesc de vamă, pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400—1432). Căci bâc i se spunea zimbrului şi pline erau padurile de zimbri pe vremea aceea.

Aici au văzut lumina zilei marele poet Vasile Alecsandri şi George Bacovia.

Şi tot aici a crescut Ştefan, flăcăul cu părul ca focul, care numai la 17 ani avea să fie vestitul haiduc Bujor. Fecior în casă la un boier din Bacău, Bujor văzu şi îndură multe nedreptăţi.

Dar într-o zi, trimis de stăpân cu nişte treburi într-un sat, vede cum jupân Aftenie, sărdarul, cu 12 ar năuţi scoate la mezat casa unui ţăran care nu-şi putuse plăti birul.

— Îngăduie-mă până-n primăvară jupân Aftenie să pot ieşi la lucru, că n-am unde-mi duce femeia lăuză şi copiii, acum în prag de iarnă.

— Aruncaţi-l afară ! porunceşte drept răspuns sărdarul arnăuţilor, începând el însuşi a răscoli cu vârful iataganului aşternutul în care zăcea femeia.

— Milă, boierule ! se rugă lăuza ridicându-se să-i apuce mâinile într-o încercare de îndurare.

Sărdarul trase iataganul printre palmele femeii sângerându-le, fără pic de milă.

Bujor nu mai răbdă. Se aruncă asupra sărdarului, îi smulse iataganul şi-l lovi cu tăişul crestându-i capul. Până să se dezmeticească arnăuţii, flăcăul se pustiise în codri.

Apoi, ca unul ce-a cunoscut viaţa în şerbie, Bujor, în jurul căruia mai vin cinci flăcăi, începe să aţină calea negustorilor, ajutându-i „să-şi găsească Bacăul”. Nu-i vămuia pentru el, ci pentru oropsiţi.

Legenda spune că sărdarul Aftenie, după ce s-a-nzdrăvenit, alergă la jupân Caloiros şi se sfătui cu acesta să pună mâna pe haiduc, să-i reteze capul în văzul lumii.

Trei sute de poteraşi au înconjurat drumurile care duceau la târg şi-au pândit codrii, dar Bujor nu se arăta. Ca fulgerul se repezea ba într-un loc, ba în altul, când nimeni nu se aştepta, izbind şi pustiind vistieriile. Câte potere a trimis stăpânirea să-l aducă viu ori mort, tot în zadar. Va fi fost atât de mare îndrăzneala lui, sau aşa cum spuneau cântecele populare „că şi munţii îl ascundeau, văile îl apărau, cetinile îl vegheau, iar vulturii îl vesteau”.

Astfel, cu toate că cetele poteraşilor şi arnăuţilor răscoliră codrii şi munţii, Bujor continuă să răzbune umilinţa asupriţilor, atacându-i pe jefuitori fără cruţare.

Pe rând, se năpustea asupra zbirilor, unde s-ar fi aflat ei, la Bacău ori la Braşov, şi mai departe.

Preţul pus pe capul lui se ridicase la zece pungi cu aur, fără cele cinci, pe care le făgăduiau negustorii. Ba Terinte, un cămătar căruia-i mersese vestea de avar, făgădui ca bacşiş pe fiică-sa, frumoasa Penelopa, celui care-l va da în piept pe haiduc.

Auzind Penelopa de făgăduiala tătâne-său, poate o leacă îndrăgostită de faima haiducului, fugi în munţi să-l caute.

Cât o fi mers, pe unde, dar într-un amurg, Neacşu, fratele de haiducie al lui Bujor, care se nimerise de strajă, o luă drept iscoadă şi-şi înştiinţă tovarăşii.

— Nu-ţi ajung averile adunate de tatăl dumitale jupâniţă, de te-ai încumentat să mă cauţi ? întrebă Bujor întunecat.

— Nu pungile care s-au pus pe capul dumitale, bădiţă, mi-au întins drumul, ci mânia: tată-meu m-a pus şi pe mine, la preţ, în mâna cine ştie cărui vânător de chiverniseală, dar eu l-am hoţit şi iată-mă. „Cu cheile să-i iei averile, cu jungherul zilele”, vorbi Penelopa, scoţând din sân cheile de la sipetele cămătarului şi un jungher de argint cu plasele încrustate în pietre roşii. Iar pe mine să mă faci căpităneasă.

— Apoi mulţam dumitale, frumoasă jupâniţă, i-a răspuns Bujor, dar n-am nevoie de chei, că sipetele mă cunosc şi se deschid numai la un semn. Iar jungherul păstrează-l dumneata. Eu zile de om n-am stins şi n-am să sting cât ar fi de bicisnic. Cât despre căpităneasă, să avem iertare, un bărbat în munţi se cuvine să nu se sprijine de tufe, nici la urcuş, nici la coborâş; tufele au rădăcini subţiri şi te poţi prăvăli uşor.

Ascultându-l, faţa Penelopei se făcuse ca para focului, apoi ca ceara. Îi adusese haiducului inima, şi el o nesocotea cu vorbe ocolite. Plecă fruntea mândră să nu i se vadă lacrimile de mânie.

Haiducii se sfătuiră între ei, iar pe-nserat, Bujor o urcă în şa, la spatele lui, şi-o duse între hotară, la Focşani, într-un bordei aplecat şi umbrit de stejari bătrâni, la tânăra Aniţa (Văduviţa) cum i se zicea. După ochii haiducului care se îmblânziseră, după sfiala şi grija Aniţei, Penelopa înţelese multe. Bujor îi spuse cine-i fata şi cum a ajuns aici, sfătuind-o pe Aniţa să n-o slăbească din ochi şi să caute să-i dea de suflet, că-l avea.

— Tare eşti slab la inimă, bădiţă Ştefane, oftă Aniţa.

Apoi îl rugă să se păzească de poteri c-au împânzit tot ţinutul, iar preţul pus pentru prinderea lui se îndoise.

Dar Bujor îi acoperi vorbele cu sărutări şi ceru vin.

Târziu, Penelopa îl auzi pregătindu-se de plecare, şi pe Aniţa rugându-l printre lacrimi să nu mai coboare un timp, că-i era inima grea de presimţiri.

Apoi fata îmbrăcă straie ţărăneşti, îşi legă părul în năframă ponosită şi se ascunse-n matca ei. Haiducul venea noaptea pe neaşteptate, cu copitele calului înfăşurate în cârpe, ca umbra, bea o ulcică de vin cu Aniţa, care-i şoptea plângând să se păzească.

Bujor însă era prea înverşunat şi poate şi prea tânăr. Glasurile celor jecmăniţi de stăpânire ajungeau întâi în inima lui, apoi în cuget. Nu putea uita palmele însângerate ale femeii lăuze, care ceruse îndurare sărdarului Aftenie.

Prin atacurile lui tot mai dese, încerca să-şi răcorească sufletul, să-i mângâie cât de cât pe îngenuncheaţii din mădularele cărora se trăgea şi el.

— Poteraşii au cai iuţi şi flinte noi, Bujorele !

— Calul meu e mai aprig şi mai credincios, Aniţă. Până şi el înţelege că slujesc o cauză dreaptă. Mă poartă cu drag şi-mi vorbeşte ca un frate.

— O fi năzdrăvan, bădiţă Ştefane ?

— Să nu te-ndoieşti de asta, Aniţă.

— Eşti copil la inimă, bădiţă. Toate fetele din sate sunt cu ochii pe tine.

— Spune repede de cine mă temi mai mult, de poteră ori de fete ?

— De poteră, Bujorule, că primejdioasă cale ţi-ai ales.

Bujor râdea şi îndemna calul la drum.

Pe faţa lui cu pielea ca floarea de cireş, barba roşie, asemenea părului, părea o flacără vie. Părea mândru în şa, şi mai mândru prin curajul său în faţa primejdiilor ce-l căutau. Cine să aline poporul obidit, dacă nu el cu tovarăşii săi de haiducie.

Se spune că năvălea chiuind asupra negustorilor, nu pe ascuns şi nici în tăcere. Chiuind cuteza să hărţuiască poteraşii prin hăţişuri ceasuri întregi. Codrii îl apărau ca pe-un fiu al lor; frunza-l mângâia, apa-l oglindea…

— Vin, vin, răbufnea în râs câte o codană aflată prin pădure la cules de ciuperci.

Bujor se prefăcea speriat, întorcea capul în toate părţile, pasă-mi-te să vadă unde se ascunde primejdia, apoi dintr-un salt smulgea ghiduş fata de pe pământ şi-o înălţa în şa. Le plăcea fetelor să se lase păcălite de Bujor. Era frumos la chip şi curat la fire ca un pui de cerb. Nu l-ar fi trădat nici fetele, nici flăcăii şi nici bătrânii, pentru tot aurul din vistierii.

Bujor le înzestra nunţile; numele lui îl rosteau copiii de cum învăţau rostul cuvintelor.

Toţi priveau cu îngrijorare la viaţa lui, toţi căutau să-l apere. Tăcere adâncă se lăsa asupra lor când vedeau poteraşii cercetând drumurile ascunse.

— N-aţi văzut lotrii trecând ?

— Lotrii nu stau în păduri.

Pironeau priviri nevinovate în ochii hăitaşilor legiuiţi. Dincolo de nevinovăţie, dospea ura.

Îi rosteau numele cu fală. Ei vesteau Aniţei potecile pe care porniseră poterile, drumurile pe care treceau arnăuţii cu birurile adunate de prin sate.

Chipul frumos al Aniţei începuse a se înnegura de grijă. Tropotele cailor celor care-l căutau pe Bujor răsunau pretutindeni, îi sfredeleau sufletul.

Ochii ei verzi, ca iarba crudă, răscoleau desişurile cu luminile lor, căutând să răzbată mai departe până în apropierea celui drag.

— Ascunde-te bine, bădiţă, o mie de călăreţi te caută.

Dar Bujor era prea departe s-o audă. Chiuind şi răbufnind în hohote de râs, se arunca asupra jecmănitorilor.

Înspăimântaţi, arendaşii făcură iar jalbe la stăpânire, care dădu noi porunci; isprăvnicia adăugă noi făgăduieli şi pedepse pentru prinderea lui Bujor.

Dar într-o seară, când coborî spre hotare, calul începu să sforăie şi să se frământe. Fără să-l poată urni, Bujor descălecă şi se strecură printre stejarii din jurul bordeiului. Dar ce văzu îl înfrigură. În locul muşcatei care trebuia să ardă la fereastră după înţelesul lui cu Aniţa, zări flacăra tremurătoare a unei lumânări şi nu mai judecă. Se repezi năuc la uşă, dar o ploaie de plumbi îl şi întâmpină.

Astfel, se spune, că ar fi fost rănit de moarte Bujor. Şi, mai istorisesc bătrânii, că văzând cele întâmplate stăpânului său, calul alergă să-l ajute. Va fi avut Bujor destulă putere să se ridice în şa, sau potrivit legendei calul a îngenuncheat şi l-a sprijinit, cine ştie…

Ca gândul şi ca vântul a trecut apoi murgul printre poteraşi înspre munţi. Plumbii sloboziţi din flinte sfârâiau trecând prin trupul lui, dar, până în vârful Ceahlăului, unde aşteptau tovarăşii de haiducie ai lui Bujor, nu s-a oprit. Plângând cu lacrimi omeneşti, calul s-a culcat în faţa lor, plecând dintre cei vii, odată cu stăpânul său.

Legenda mai spune că trupul tânărului haiduc n-ar fi avut linişte nici după moarte. Poteraşii l-ar fi legat pe spinarea unui cal orb şi l-ar fi purtat prin sate, arătându-l mulţimii ca pe o fiară vânată.

Se povesteşte că din sângele ce-a curs din trupul haiducului, începând de la bordeiul Aniţei, până sus, în Ceahlău, ar fi răsărit poieni de flori roşii, cum nu s-au mai văzut nicăieri.

Unii mai spun că atunci când Aniţa a fost slobozită de poterele care-şi împliniseră crunta lor datorie, împreună cu sărmanii, care-şi plângeau singura dreptate, îl îngropară cu multă pioşenie pe muntele drag. În spinarea lui s-ar fi găsit împlâtntat un jungher cu plăsele de argint, nituit cu pietre roşii. Să se fi lăcomit copila cămătarului la preţul nemaipomenit pus pe capul lui Bujor ? Ori dragostea neîmpărtăşită s-o fi adus aici… nu se ştie.

Citeste - Legenda orașului Bacău

Legenda Petelor de pe Luna

Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain și Abel. Cain sta pe lângă casă; Abel umbla pe deal cu oile.

Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba una, ba alta; drege, tocmește, mă rog, ca la casa omului, când se mai gătește treaba?

Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-și bătea capul cu atâta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dârdâind din gură și căscând a lene.

Cain a însemnat în inimă lucrul ista ș-a prins ură pe Abel; cela numai se desfătează și el duce greul casei. Și i-a venit în gând să-l omoare pe Abel; dar nu știa cum să-i facă capătul, că lumea era proastă pe atunci, nu prefăcută ca acum.

Cum mergea Cain într-un rând cu mâncare la frate-su, numai ce vede năruindu-se dintr-un deal o stâncă și, cum a venit de-a tăvălugul în vale, a ucis vreo câteva capre, și Cain cum a văzut întâmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Abel.

Atunci i-a dus mâncarea frățâne-su; cela a mâncat și Cain s-a întors acasă. Într-altă zi, când s-a mai dus cu mâncare la Abel, l-a găsit dormind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mâncare, s-a suit pe deal, a năruit câteva stânci; una a nimerit drept în capul lui Abel și el a rămas mort pe loc!

Cain se duce acasă și spune tătâne-su că l-a găsit pe Abel ucis de-o piatră. Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că niște capre au năruit o piatră și, cum dormea, nu s-a putut păzi și i-a făcut capătul.

Adam și cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, când l-a văzut, a început a plânge, că nu știa să-l bocească cum fac acum muierile. Tată-său sta și se uita la dânsul; nu știa cum să-l îngroape și cum se face mormântul. Cum ședeau așa, iaca vede-o vrabie cu-n gândac în cioc, l-a pus jos pe pământ, acoperindu-l cu țărână ori cu nisip, cu ce-a fi găsit, și pe urmă a zburat în treaba ei.

Adam a văzut minunăția asta, a chemat pe Eva și i-a arătat ce-a făcut păsăruica.

— Așa să facem și noi cu Abel, decât l-om lăsa să-l mănânce niște câini, ori niște ciori, ca pe-un hoit. Numai așa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa și să-l înmormânteze.

Dar Dumnezeu, care-i mare și le vede pe toate, nu l-a cruțat pe Cain, care a făcut cel dintâi omor. L-a luat și l-a pus în lună, întocmai așa cum a ucis pe frate-su Abel, ca să vadă oricine, cât a fi lumea și pământul, pe ucigașul cel dintâi!…

De-aceea se vede-n lună un chip de om stând în picioare și unul lungit, jos la pământ.

Citeste - Legenda Petelor de pe Luna

Legenda Apa Sâmbetei

Și cică apa Sâmbetei ocolește de trei ori pământul, ca un șarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pământ și merge până în iad și duce acolo sufletele păcătoșilor să s-adune pe fața apelor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Și de aceea e bine să faci cruce și să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, și să sufli peste apa din doniță și să verși puțin din ea până nu bei, ca să fugă și să se scurgă sufletele păcătoșilor care s-au adunat pe fața apei.

Citeste - Legenda Apa Sâmbetei

Legenda crivățului

Crivățul ieși odată la plimbare; dar era nebunatec, Doamne ferește! Pe unde trecea, făcea o mulțime de neorânduieli.

Întâi intră într-o grădiniță și cum intră, se apucă să scuture trandafirii cei frumoși, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele și rupse în dreapta și în stânga crengile pomilor încărcați cu frunze și cu fructe.

La câmp făcu și mai multe rele. Ici culcă la pământ grâul și-i zdrobi spicele, de-i risipi toate boabele, colo doborâ clăile de fân și le luî vârtej pe sus. Dar ce e și mai groaznic, dezrădăcină în pădure câțiva copaci bătrâni și-i răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând peste o turmă de oi ce păștea în tihnă, le împrăștie în toate părțile și le ameți, învârtindu-le. În câteva ceasuri stricase totul pe unde trecuse. Oamenii se jeluiră de toate relele ce le-a făcut Crivățul pe pământ, numai într-o zi.

- E un vânt pustiitor, stirgară unii.

- Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci și flămânzi! Ne-a stricat tot!

Îndată împăratul vânturilor chemă Crivățul de față și-l întrebă să răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre năzdrăvăniile lui.

Crivățul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără zicând numai:

- Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimanui; am vrut numai să mă joc cu florile, holdele și cu oile. Vina e a lor că nu știu de glumă!

- Așa glumă trece măsura, fătul meu! Îi răspunse împăratul vânturilor. Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deși e glumă, nu e bună! Ca să te înveți minte, eu nu ți-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieși de la închisoare. Atunci ai să te poți juca cu gheața și cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.

De atunci, Crivățul nu mai suflă decât iarna, pe pământul înțepenit de ger, bătut de viscol și înăbușit sub troiene de zăpadă. După dânsul aleargă lupii urlând și zboarp corbii flămânzi.

El vine la noi dinspre miazănoapte și răsărit, trecând peste câmpuri pustii și peste mări furtunoase.

Citeste - Legenda crivățului

Legenda Sfantului Dumitru

Trăia odată pe meleagurile astea un cioban; singur, izolat de lume, neștiutor de faptul ca ar mai exista și alți oameni în afara lui.

Într-o noapte, Dumitru a avut un vis în care i s-a dezvăluit ca sunt și alte făpturi pe pământ asemeni lui, așa că, dimineață, a pornit fără zăbavă departe de locurile sale familiare și a ajuns în cele din urmă într-un sat. Cel dintâi lucru care i-a atras atenția era ca oamenii intrau unul după altul într-o casa mare, fără a mai ieși apoi afară. Era o zi de duminică și toți creștinii se duceau la biserică.

Nevrând să rămână mai prejos, a luat și el drumul bisericii, dar, observând ca toți oamenii duceau cate un sac în spate, nu a stat mult pe gânduri, și-a umplut un sac cu paie și l-a aruncat pe spinare. Când a intrat în biserică , toată lumea i-a zis cu mustrare să lase sacul jos, însă el a întrebat nedumerit de ce nu și-l leapădă și cei din jur. De fapt, ceea ce zarea Dumitru în cârca semenilor săi nu erau altceva decât păcatele lor.

Toți oamenii din locașul sfânt șușoteau și rădeau fără vreo rușine, iar dracul, proțăpit într-o strană, îi însemna pe necuviincioși în cartea lui cu păcate. Furios ca Dumitru se arata prea evlavios, necuratul și-a înfipt dinții într-o piele de bivol și a tras de ea până când a slobozit un pârț cutremurător. Nimeni nu a văzut și nu a auzit fapta asta scârboasă, cu excepția lui Dumitru, care n-a putut rezista ispitei și a început să hohotească. Diavolul a respirat ușurat: omul râsese în biserică și avea motiv să îl treacă și pe el la catastif.

Amărât de greșeala lui față de Dumnezeu, Dumitru s-a întors fără preget la turma lui, hotărât să nu mai pășească niciodată în lumea păcătoasa din preajma sa. Au trecut ani după ani, și într-o zi, oamenii l-au găsit în bătătura lui, mort de multă vreme, dar fără nici o urmă de putreziciune. Așa s-a făcut că i-au recunoscut sfințenia și au ridicat pe locul stânei o biserică, care să aducă aminte de smerenia și curățenia celui numit de atunci încoace Sfântul Dumitru.

Citeste - Legenda Sfantului Dumitru

Legenda Craiasa Zapezilor

Legenda povesteşte că, în vremuri de demult, trăia o fată frumoasă pe care o chema „Aurelia-Eftepir” şi că, înainte de nuntă, vrăjitoarele cele rele i-au preschimbat mirele într-un copac tânăr, cu trunchiul alb. Fata l-a aşteptat ani în şir îmbrăcată în mireasă şi a plâns, şi a tot plâns, până ce cosiţele i-au devenit dalbe ca neaua. Atunci, zânele bune, înduioşate de suferinţa ei, au făcut-o nemuritoare, dăruind-o cu aripi. Unii spun că ar fi „Albă ca Zăpada”, alţii că ar fi chiar „Crăiasa Zăpezilor”, că locuieşte deasupra norilor într-un palat de cleştar, din care coboară în fiecare iarnă pe pământ să-şi caute iubitul prin pădurile de mesteacăn. Se povesteşte că la ea vin tinerii morţi înainte de nuntă, pentru că în curtea palatului se află o biserică mare, de gheaţă, unde aceştia îşi găsesc liniştea şi pacea. În noaptea de „Sânandrei”, cu toţii încep un bal care ţine până la începutul primăverii, de „Dragobete”, iar în timpul dansului, din aripile lor cad fulgii de nea.

Citeste - Legenda Craiasa Zapezilor

Legenda cainilor lui Sanpetru

În momentele sacre de peste an, când la miezul nopţii, preţ de o clipă, se deschid cerurile, oamenii cu sufletul curat îl pot vedea pe Sf. Petru stând la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu.Deoarece credinţele în sacralitatea lupului şi în puterea magico-mistică a acestui animal erau nu numai foarte răspândite, ci şi bine împământenite pe teritoriul vechii Dacii, proto-creştinismul l-a investit pe Sfântul Petru cu însemnele de patron/ păstor al lupilor.

Astfel, teribilele animale au fost numite „câinii lui Sânpetru”, punându-se în slujba lui şi dându-i deplină ascultare. Legendele spun că la miezul iernii, în ziua Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime şi „Nedeea Lupilor”, lupii primesc partea lor de hrană pentru tot anul. Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se arată înaintea lor călare pe un cal alb, le aduce ofrande şi le dă dezlegare să prade animale şi oameni. „Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru şi unde-i porunceşte el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. El îi orânduieşte după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii:

«— Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc.», fiindcă cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de şarpe.”

Citeste - Legenda cainilor lui Sanpetru

Legenda vinului şi a lui Februar

Anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via. Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut! Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat.

Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus cana. Oameni cuminţi. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea.

Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cană, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.

Citeste - Legenda vinului şi a lui Februar

Legenda „Legarea grânelor”

Se numeşte „Legarea grânelor” şi este un ritual străvechi celebrat pentru ca păsările să nu distrugă recoltele. La începutul secolului al XX-lea, Simion Florea Marian consemna un alt obicei potrivit căruia femeile ieşeau seara în curte cu diferite grăunţe în gură, pe care le scuipau cu ochii închişi, spunând:

„Cum nu văd eu acuma nimic, aşa să nu vadă nici păsările holda mea”.

Zilei de azi i se mai spune şi „Lunea Burdufului”, pentru că acum se isprăveşte burduful cu brânză. În vechime, la această dată aveau loc bătăi rituale spre a stimula fertilitatea amorţită în timpul iernii. „Lunea Burdufului” era ziua în care ţăranii tăiau burdufurile golite şi le dădeau unor tineri mascaţi să-i lovească pe holtei şi pe femeile sterpe. Nu scăpau de „bătaie” nici câinii, pentru că tot astăzi are loc „Tărbacul Câinilor”, „Goana Câinilor” sau „Jujeul”. Însă, de data aceasta, aveam de-a face cu o practică magică surprinzător de violentă, prin care se alungă simbolic iarna patronată de lupi, pentru a face loc verii patronate de cal, animal solar ce însoţeşte divinităţile din calendarul de vară al românilor.

Citeste - Legenda „Legarea grânelor”

Legenda zilelor saptamanii

Zilele au şi ele sufletul lor, sunt aşa, ca nişte făpturi, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că „Luni” e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi.

 „Marţi” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani.

 „Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, iar 

„Joi” e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai. „Vineri” e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe „astă lume”. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

 „Duminica”, zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că „Duminica” e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.

Citeste - Legenda zilelor saptamanii

Legenda ouălor roșii

Legenda spune că Maica Domnului a venit să-și plângă fiul iubit care fusese răstignit și a adus un coș cu ouă pentru a-i îndupleca pe cei care îi chinuiau fiul. Aceștia însă nu au fost impresionați de darul ei și au râs. Îndurerată, Maica Domnului s-a așezat în genunchi în fața crucii pe care era răstignit Isus, a pus coșul cu ouă jos, iar acestea s-au înroșit datorită picăturilor de sânge ce cădeau din rănile lui Isus. Văzând aceasta, Domnul a spus celor care se aflau de față că: „De acum înainte să faceți și voi ouă roșii întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.

Citeste - Legenda ouălor roșii

Legenda Dochiei-Legenda Babelor

Exista obiceiul ca intre 1 si 9 martie fiecare om sa-si aleaga cate o zi despre care sa spuna ca "asta-i Baba mea". Se crede ca asa cum va fi acea zi asa va fi si norocul omului in acel an. Aceasta traditie foarte veche, raspandita in toata zona balcanica, locuita candva de traci, este legata de niste stanci, existente numai la noi in tara, in Muntii Bucegi si Ceahlau, numite "Babele", respectiv "Baba Dochia", considerate simboluri ale primaverii. Celelalte popoare balcanice au numai legenda. In traditia populara se spune ca primele 9 zile ale primaverii calendaristice, numite si "zilele babelor", aduc cu ele o vreme capricioasa, schimbatoare, exact cum ne este prezentata Baba Dochia in legendele ajunse pana la noi, zile in care razele calde ale soarelui se intrepatrund cu ploaia, lapovita, ninsoarea si uneori chiar cu viscolul. Legendele Dochiei ne introduc in atmosfera specifica unui sat romanesc unde ocupatia de baza este pastoritul. Una din legende spune ca Baba Dochia, femeie puternica, dar apriga si rea, care nu se teme de nimic, "N-are frica de vreun ger/ Nu-i e frica nici de cer", dornica sa-si duca oile la munte, la pascut, o trimite pe nora ei, pe o vreme caineasca, sa-i aduca fragute. Pe drum, nora se intalneste cu un mosneag care o sfatuieste sa mearga undeva, intr-o valcea anume, unde sunt fragi copti.

Citeste - Legenda Dochiei-Legenda Babelor