A fost o data ca niciodata un padurar sarac care traia impreuna cu fiica sa, pe care o chema Dambovita, intr-o padure mare si adanca. Fata stia toate secretele padurii, toate potecile, toate cararile, toate vietuitoarele care traiau ascunse in iarba si in tufisuri. Intr-o zi, un print dintr-o imparatie indepartata s-a ratacit prin padure. Intalnind-o pe Dambovita, i-a cerut sa-l ajute sa-si regaseasca drumul. Ea a fost buna si i l-a aratat. Printul, vazand frumusetea si gingasia ei, a cerut-o de nevasta. Dambovita i-a spus insa ca-i fagaduise deja
mana lui Bucur, cioban din vecinatatea padurii. In semn de multumire, printul - care nu era nimeni altul decat Printul Muntilor - i-a oferit atunci fetei un cutitas si o sfarleaza de lemn. Daca invartea sfarleaza, ea se transforma intr-o Zana Buna, ce putea indeplini orice dorinta. Dupa intalnirea cu printul, fata s-a dus cu cutitasul si cu sfarleaza si i le-a aratat logodnicului ei, Bucur. Dorind sa-i dovedeasca ce mult il iubeste si ca i-a fost fidela, ea a infipt cutitul intr-o stanca. Din locul unde a lovit, a tasnit un izvor de apa buna, curata si clara ca lacrima fetei. Dambovita a botezat acest izvor cu numele ei si, impreuna cu iubitul sau, au format un satuc la gura izvorului, la poalele muntelui si la marginea padurii. Bucur a dat asezarii numele lui. Si astfel, satucul, devenit astazi metropola, se numeste Bucuresti, iar apa care-l strabate se numeste Dambovita. Mai spune legenda ca indragostitii s-au casatorit, au avut copii vrednici si au trait ani multi si fericiti. Multumita sfarlezei si a Zanei Bune, ei si copiii lor n-au dus niciodata lipsa de nimic. Daca n-or fi murit intre timp, or mai fi traind si astazi...
