Legenda Stejarului din Borzesti

A fost odată un timp, pe când Molna şi Prutul nu făceau hotar între trei ţări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o ţară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager şi pământean.
De pe atunci şi până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărţită în două tabere, una înfăţişa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre
şi cu ochi de mure, iute şi neastâmpărat ca Trotuşul ce se prăvale de la munţi; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ştefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaştri gânditori şi cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de ţăran şi Ştefan, fiu de domn.
Amândouă taberele, înarmate până-n dinţi cu puşti de soc, cu săbii de şindrilă, cu suliţe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotuşului şi se speriau toţi graurii din tufărişuri. Iar comandanţii, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oştirilor înşirate, şi-şi îmbărbătau soldaţii la luptă.
A ţinut cât a ţinut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârşit, copilul cel cu ochii albaştri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, şi-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn.
Apoi toţi hatmanii şi căpitanii lui Ştefan se adunară împrejurul stejarului şi prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alţii pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecaţi în jos, îşi aştepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.
În sfârşit, Ştefan, după ce ascultă părerea mai marilor oştirii sale, zise cu sprâncene încreţite:
– Porunca domniei mele este să-l spânzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie pildă şi altor neamuri!
Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară şi ridicat pe creangă în sus în salvele puştilor de soc şi în strigătele de bucurie ale oştenilor învingători.
Dar, o, Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotuşului din sus? Un vifor se stârneşte de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc şi pământul prinde să se clatine şi să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârşiile Trotuşului.
Iar în timp ce Ştefan şi întreaga lui oştire stăteau nedumeriţi de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în braţele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzuraţi aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevăraţi tătari venind în goana mare a cailor spre dânşii… Ş-atunci…, vai! Toţi copiii, cuprinşi de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăţia lui, neştiutor de urgia ce-l aştepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeţi şi o sută de suliţi se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele şi crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate.
Treizeci de ani au trecut după această întâmplare şi micul Ştefan, schimbând sabia de lemn pe paloşul de oţel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Ţării Moldovei, înscăunat şi miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuşi ţiitor peste toată ţara, începu viaţa grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli, căci ţara, fiind bogată, largă şi îndemânatică, deştepta sete tuturor vecinilor.
Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoşia lui creştea. Şi-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruinţă în biruinţă şi numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfinţit şi să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios şi pământean, de fiecare biruinţă înălţa câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru şi de bunătatea lui Dumnezeu. Mulţi ani domni Ştefan cel Mare, în care timp aşeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind şi sfinţind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea linişte! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; şi oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheş şi drăgălaş se înfăţişa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.
Iată că, într-una din zile, i se aduce vestea cum că o mulţime de oaste tătărască a năvălit în ţară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor şi girezilor de pâine, robind femeile şi copiii.
Iute Ştefan îşi tocmi oastea şi le ieşi înainte la satul Lipinţi. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe şesul Trotuşului, la stejarul din Borzeşti, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ştefan cel bălan, cu ochii albaştri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc şi alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vârându-se unde era primejdia mai mare.
Şi-n loc de săbii de lemn se-ncrucişau acum săbii de fier, şi-n loc de puşti de soc, detunau tunuri cu schijă, încât se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până-n cer se înălţa răsunetul restriştei de pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roşu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roşu era pământul jos de sângele ce gâlgâia.
Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea şi stăpânea toate, era chipul bălan al lui Ştefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oştenilor lui şi făcându-i să meargă cu încredere la biruinţă sigură.
Şi în adevăr, desăvârşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată şi robită, fiind prins însuşi şeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga.
Iar Ştefan a dat laudă lui Dumnezeu şi a trimis sol de bucurie soţiei sale Evdochia, sora ţarului Simeon.
Apoi nu trecu mult timp după aceasta şi, auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oştirii sale la Lipinţi, trimise lui Ştefan soli încărcaţi cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ştefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oştilor lui, care vor fi adunaţi şi întrebaţi pe malul Trotuşului, la satul Borzeşti.
Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ştefan îşi adună hatmanii şi căpitanii pe malul Trotuşului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari.
Trist părea acum copacul şi gârbovit, atât sub povara celor treizeci de ani trecuţi peste creştetul lui, cum şi de dureroasa aducere-aminte a faptului ce l-a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: acelaşi câmp verde înflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastâmpărate ale Trotuşului, care curg fără odihnă pe aşternutul lor de prund, acelaşi soare dulce şi zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaşi stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, şi roată împrejurul lui erau mai marii oştirilor lui Ştefan: hatmanul Arbore, hatmanul Şendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur şi alţi mulţi oşteni şi oameni de frunte. Iar în mijlocul lor, drept în faţa tătarului, sta însuşi Ştefan, copilandrul de altădată, peste capul căruia, de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădiţa de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munţi şi până la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari şi oşteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga.
– Voi hatmani şi căpitani! zise Ştefan, încreţind din sprâncene. V-am adunat aici, ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc şi să hotărâţi voi înşivă de i se cuvine iertare ori pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic şi mă jucam sub acest bătrân stejar cu un copil, Gheorghe, din Borzeşti, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată şi ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al vostru, fiul aceluiaşi han a căzut prins în mâinile noastre, după ce şi el ne-a călcat ţara fără dreptate, a ars mulţime de holde şi sate, a ucis mulţime de femei şi copii. Părintele său ne trimite soli şi daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia şi înţelepciunea voastră să hotărâţi ce i se cuvine!

Atunci toate frunţile se posomorâră, toţi ochii se pironiră asupra tătarului care, în momentul acela, avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcându-i „câini”. Iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:
– Măria Ta!… N-am avea ce face cu viaţa acestui tătar, ce ne batjocoreşte, căci ţara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc şi sângele unuia mai mult n-ar spori cu nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc şi Măria Ta, care te lupţi de atâţia ani pentru întemeierea neamului nostru, eşti dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale ţării, cum că oricine seamănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toţi într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!”…
Iar Ştefan, întorcându-se către solii lui Mengli Gherei, le zise:
– Duceţi-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru şi spuneţi-i că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creştinesc ce a vărsat, încât el nu are îndestulă avere ca să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele.
Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii şi al Ucrainei, spaima polonilor şi a moscoviţilor, fu ridicat în sus, cu mâinile legate la spate şi spânzurat de aceeaşi creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, când fu străpuns de săgeţile tătărăşti; şi atunci surlele şi darabanele îi făcură cinstea de pe urmă şi o salvă puternică de sâneţe, împrăştiind vestea morţii lui, făcură să salte apele Trotuşului.

Iar Ştefan, judecând că bătrânul stejar şi-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele şi ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc şi-n locu-i a zidit, în amintirea tovarăşului său din copilărie, o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

De atunci şi până astăzi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste ţară întovărăşiţi de nevoi şi nevoi, dar încă şi astăzi, când merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzeşti, simt o tainică strângere de inimă, aducându-şi aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ştefan, care a fost sufletul de viaţă, cheagul neamului românesc, şi astăzi ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolţilor, marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime, ca un duh apărător.