Pe vremea lui Ştefan vodă cel Mare au trăit mai multi români de ispravă. Ei au săvârşit mari vitejii în lupta cu duşmanii. Unul dintre aceştia a fost Pavel Cneazul. El s-a născut şi a copilărit în acea parte a ţării noastre care se numeşte Banat, care, pe atunci, era stăpânit de regele Ungariei. Părintele lui
Pavel era cneaz, adică un fel de judecător şi conducător al mai multor sate. S-a bătut de multe ori cu turcii năvălitori în ţara noastră. Turcii prădalnici l-au sărăcit: i-au ars casa, i-au luat vitele. Aşa că Pavel a copilărit muncind din greu. Munca l-a făcut şi mai voinic. A ajuns un flăcău înalt şi vânjos, cu braţe ca de otel, mai puternic decât zece bărbaţi de rând.Ca să aibă din ce trăi, s-a făcut morar. I-a rămas însă numele de cneaz. Se spunea: „La moară la Pavel Cneazul”. Şi toţi din sat şi satele din jur ştiau că avea atâta putere, încât ridica piatra de moară şi o purta ca pe o tavă de lemn;
Odată, s-au oprit la moara lui Pavel Cneazul doi căpitani de ai lui Matei Corvin, regele Ungariei. Le-a plăcut cum arăta moara: mare, bine orânduită, curată; iar măcinişul, mărunt şi plăcut mirositor; dar, mai ales, i-a bucurat înfăţişarea voinică a flăcăului. Au spus: “Morarule, nouă ni-i cam foame”. Pavel le-a frământat la repezeală pâine din făină albă ca omătul. Şi până să se coacă, a aruncat crîsnicul în gârla morii, a prins vreo doisprezece crâpceni, i-a curăţat, i-a presărat cu sare şi i-a fript pe jăratetic. Apoi, împreună cu pâinea caldă şi cu o scăfiţă de mujdei, i-a adus în faţa oaspeţilor, pe masa de scândură groasă.
“Bravo, morarule; eşti harnic, omenos şi darnic. Te lăudăm şi-ţi multumim pentru ospeţie. Te rugăm însă să ne dai şi câte o cană de apă rece”. „Îndată!“ a zis Pavel. Şi-ntr-un minut a şi venit cu două căni pline cu apă, aşezate pe o piatră de moară, pe care o purta uşurel, ca pe o tavă de aramă.
Văzând atâta putere, cei doi s-au crucit: “Măi, măi… aşa ceva nu s-a mai văzut”… Pe urmă, după ce s-au vorbit între ei, l-au sfătuit: „Lasă moara în sama altcuiva, flăcăule, şi hai cu noi la oştire; să luptăm împotriva turcilor. Că de voinici ca tine are mare nevoie oştirea noastră”.
După ce a chibzuit bine, Pavel le-a urmat sfatul. Mai cu seamă că avea el o răfuială veche cu acesti duşmani prădalnici. În oştire s-a făcut repede cunoscut prin îndrăzneala, puterea şi vitejia lui. Despre isprăvile lui în luptă a auzit şi regele Matei Corvin. L-a chemat la dânsul. S-a minunat de înfăţişarea şi de purtările lui. L-a făcut căpitan de oaste, iar el şi-a adunat ostaşii mai ales dintre românii din Banat şi Transilvania.
Când asupra ţării a năvălit o mare armată turcească, Pavel Cneazul, cu oastea lui de români, i-a ieşit înainte, la locul numit Câmpul Pâinii. Deşi turcii erau de cinci ori mai mulţi, Pavel n-a dat înapoi. Cu puterea lui uriaşă lupta şi cu două spade: în fiecare mână câte una. Duşmanii care scăpau de spada din dreapta, cădeau răpuşi de cea din stânga. Văzând atâta putere şi îndemânare, turcii s-au îngrozit şi au luat-o la fugă, ascunzându-se care pe unde putea.
La sfârşitul acelei bătălii, ostaşii lui Pavel Cneazul au încins un mare ospăţ. Se zice că, în toiul veseliei, Pavel ar fi jucat bătuta, împovărat cu trei turci: pe unui îl ţinea la subsoara stângă, pe altul sub cea dreaptă, iar pe al treilea în dinţi.
Foarte bucuros că are un oştean atât de straşnic, regele Matei Corvin l-a făcut voievod al Banatului şi l-a socotit ca pe unul din cei mai vrednici si mai apropiaţi sfetnici ai săi.
*****
sursa: Dumitru Almas, Povestiri istorice
