Originea acestei legende istorice se află în “O samă de cuvinte”, scrierea cronicarului român Ion Neculce. Acesta istoriseşte că , în 1476, Ştefan cel Mare, fiind învins de turci în bătălia de la Războieni, s-a retras la Cetatea Neamţului, unde se afla mama sa, doamna Elena. Aceasta nu l-a lăsat să intre şi l-a îndemnat să se ducă şi să strângă oaste, pentru a izbândi în luptă.
În vechea cetate se aflau soaţa şi mama domnitorului. Tânăra soţie plângea mereu, căci soţul ei era la luptă, dar soacra era mereu lângă ea şi îi dădea curaj.
Într-o noapte, la poarta castelului a bătut cineva. Era Ştefan, rănit, venise să se adăpostească, fiindcă oastea lui fusese zdrobită de turci.
Mama domnitorului ieşi în poartă şi îi spuse că nu îl recunoaşte de fiu. Fiul ei trebuia să fie cu oastea, la luptă. Dacă totuşi el este, atunci să plece la oastea lui şi să lupte până la moarte pentru ţara lui. Atunci îl vor recunoaşte şi îl vor onora toţi.
Ştefan s-a întors, şi-a adunat oastea şi a început din nou lupta. De această dată, duşmanii au fost înfrânţi.
