Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al
Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca
neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi
cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume,
cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat
şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea
şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o
îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce
făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în
care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de
încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul
cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte
adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o
peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi
dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu
stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le
vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând
cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele
pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea,
apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să
le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în
aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
