ROgift(Magazin de cadouri)

Legendele Râului Doamnei

Râul Doamnei are cel mai mare bazin hidrografic dintre râurile Munteniei, adunându-şi izvoarele de sub Moldoveanu, dar şi de sub munţii dinspre răsărit: Căpăţânii, Leaota, până la Ludişorul – şi ducându-le, apoi, vreo 40 de kilometri printre alţi munţi cu denumiri cel puţin pitoreşti dar cu înălţimi la fel de respectabile: culmea Ţuicii şi Culmea Slăninii sunt, cred, suficiente ca să vă faceţi o idee despre firea glumeaţă a vechilor locuitori care au pus asemenea nume unor plaiuri înierbate, pe alocuri golaşe, care-1 însoţesc până spre Bahna Rusului şi mai jos, până la Nucşoara, prima comună ce le iese în cale. Cum s-ar zice, mitul vechi al Daciei, unde curge lapte şi miere, s-a modernizat prin secole de interferenţe. Imaginea raiului pe pământ cum ni s-a fixat tuturor din poveştile babelor în serile lungi de clacă la porumbi cam aceasta era: acolo curge un râu lin de lapte printre maluri căptuşite cu pâine coaptă bine la cuptor, şi cui i-e foame n-are decât să ia o sapă, să intre în râu, să-şi taie cât îi trebuie şi să soarbă la fel. Din loc în loc mai sunt pajişti cu miere, garduri cu cârnaţi afumaţi şi câte bunătăţi toate. Eu nu ştiu dacă realitatea din teren, cu denumirile de pe hartă, reprezintă transfigurarea în expresie toponimică a acestui rai al leneşilor şi flămânzilor, dar dacă este aşa, grădina lui Moş Adam şi a Moaşei Eva a fost adusa la parametrii normali, cum am spune astăzi, pentru că într-adevăr laptele nostru este ţuica şi fără slănină nu se poate. Dacă ai norocul să treci, fie şi cu maşina, pe vale în sus, cam după Sfântu Gheorghe, când se închid luncile, vei constata, iubite cititor, că ai nimerit într-o imensitate de petale albe strălucitoare: florile de prun acopăr frunzele abia înverzite şi fac din ramuri bulgări-bulgări de omăt moale, vegetal. Dacă se întâmplă să cobori pe aceeaşi vale toamna, între Sânte Marii, şi chiar mai târziu, până la Arhanghel, şi ai geamul deschis la maşină, trebuie să te ţii bine în centura de siguranţă că mirosul de ţuică te saltă afară de la volan şi simţi că pluteşti în aer şi te rupi în o mie de părţi deodată, după toate livezile unse cu brumă, după toate butiile ori povernele. Aşadar, acolo, sus, la izvoare, spre răsărit se desprinde, din creasta Făgăraşilor, Culmea Slăninii – cu vârfuri precum Păpăul, 2314 m, sau, mai aproape încă de povestea noastră, Faţa Unsă, 2223 m – iar spre apus, cuprinzând în căuşul său şi râul Vâlsan, culmea Ţuicii cu vârful Picuiata, 2437 m – aproape cât Moldoveanu, 2452 m – de parcă acolo sus ar fi Povarnă povernelor şi picură din ea zeama mult râvnită a raiului ăstuia al nostru, pământean şi pământesc (să nu-i zic de-a dreptul pomântesc, de la poama prunii din care ne sugem visele) – astfel că n-aveţi cum să mai ziceţi, iubiţi cititori că denumirile acestea sunt întâmplătoare: se potrivesc de prea, prea – atât intre ele, cât şi cu noi, bieţii oameni supuşi pomilor fructiferi, sau pământului împomat cum se zice pe aici.
Mai la vale râurile acestea care vin din Făgăraş devin cam toate pe aceeaşi linie eponime, adică îşi dau numele unor localităţi. Pe râul nostru sunt Domneştii, pe Vâlsan sunt Vâlsăneştii, pe Argeş este Curtea de Argeş (altele, precum Topologul, devin eponime abia jos, în câmpie – vezi Topolovenii, de pildă). Iar linia aceasta care transformă apele în localităţi este chiar drumul numit al Basarabilor – astăzi, una dintre cele mai frumoase şosele din ţară trecând de-a curmezişul peste văi şi dealuri, având oglinda Făgăraşilor spre nord, şi întinsul şesurilor la sud, departe – şi care din loc în loc lasă ochiul să se scalde şi să se minuneze dând ocol unor aşezări omeneşti de vis: satele stau albe şi rotunde ca pe fundul unei copăi – ori se înlănţuiesc în salbă neîntreruptă de case pe o parte şi pe alta a râurilor la vale şi la deal, iar fumurile de la coşuri parcă nu le leagă de cer, ci de pădurile care se preling toate aliniate deasupra lor, până la fâşia de iarbă mereu crudă ce face patul nesfârşitului pomăt.
De la Domneşti la vale, Râul Doamnei merge astfel, încărcat de sate pe o parte şi pe alta, cu o luncă aproape egală peste tot, de circa 2-3 kilometri, până la Piscani, vreo 25 de kilometri, o nimica toată ai zice, dar câte lumi în fiecare sat şi cătun, câte obiceiuri, câte soiuri de oameni... La Piscani valea îşi pierde umărul din stânga dealul curmându-se brusc şi intrându-se în lunca largă a Râului Târgului, mai mic, venind de la Câmpulung şi vărsându-se în Râul Doamnei aici, la Podul Belului, exact unde a fost un castru roman bine individualizat de arheologi în perioada interbelică – şi bine ales de bravii noştri petrolişti acum ca să pune chiar pe el câteva sonde de petrol.
Coborâm la câmpie, de, istoria se transformă, şi ea, în combustibil, se consumă.
Umărul drept al văii noastre se prelungeşte, însă, cu aproape 10 kilometri, până la Miceşti unde, la Capul Piscului, se pierde şi el lin, rupt de valea Gârlei Păuleasca. Cine ia drumul la vale pe malul drept al râului cu gând să ocolească pe la Capul Piscului şi să intre în Valea Păuleştii, spre chingile noastre de la Bunaia, Ţânca, Buştenet, şi mai ales dacă vine mai de la deal unde relieful este mai rupt, dealul mai mândru – nu se poate să nu observe această sfârşire tristă a lui: parcă se tot micşorează şi intră în ierburi – ai zice, nu fără oarecare umilinţă. Vedeţi doar: şi numele satului o spune, Miceşti, pentru că se micesc dealurile şi colinele. Mai sus, iarăşi am văzut: Piscani, pentru că celalalt umăr al dealului se rupe mai bărbăteşte, lasă loc la un oarecare pinten sau pisc spre valea cea largă a Râului Târgului.
Denumirile nu sunt întâmplătoare, ţin de relief, şi se vede că cine le-a dat a cunoscut bine, dar bine de tot, aceste locuri. Par denumiri întemeietoare.
De la Miceşti în colo până la Piteşti, unde împreună cu Râul Târgului râul nostru se varsă în Argeş, mai e ca la o aruncătură de băţ. În dreapta, spre apus cum cobori, urmează Valea Argeşului, care pe noi nu prea ne-a interesat niciodată. Argeşul este un râu drept; sus, la munte, e un simplu izvoraş, numit Râul Caprei, nu captează sutele de izvoare pe care le atrage pe dedesubt, de sub munţi, Râul Doamnei. De altfel, o mândrie locală a noastră, ne face pe toţi, când suntem mici, să zicem că nu e aşa, nu Râul Doamnei se varsă în Argeş, e invers, al nostru e mai mare. Nu e fiu de ţăran de Jupâneşti, de pildă, care să fi ajuns prima oară la Piteşti, pe la vârsta de 12-14 ani (când merge, adică, singur) – şi să nu se fi dus dincolo de Podul Viilor, să vadă cu ochii lui această vărsare nefirească. De acolo, însă, vine sceptic şi „micit” oarecum, constatând că da, aşa este, apa din Râul Doamnei curge în Argeş – dar începe apoi discuţia, şi mândria compensatorie: asta se întâmplă doar pentru că este albia Argeşului mai joasă, dar tot râul nostru e mai mare. Discuţiile acestea erau valabile până prin anii ‘60, când râul era râu – după aceea, însă, când a fost luat la hidrocentrala de la Vidraru pe sub munte, nu-şi mai au rostul: Râul Doamnei a rămas o gârlă ceva mai mare, şi atât.
Dacă apele au încăput sub puterea omului – dealurile, în schimb, n-au abdicat încă de la menirea lor. Vorbeam de Râul Târgului care se varsă la Piscani în Râul Doamnei. Ei bine, deşi mai mic, valea acestui râu este mult mai largă – şi, lucrul cel mai important, el nu-şi pierde dealul din stânga, dinspre răsărit. La Valea Mare, de pildă, lângă Piteşti, unde şi-au avut Brătienii casele, unde a locuit Liviu Rebreanu, Ion Pilat şi unde şi-a avut şi Mareşalul Ioan Antonescu un conac, râul se numeşte Râul Doamnei – dar dealul dinspre răsărit este Dealul Târgului. Aici ţi se cam încurcă limba dacă nu eşti atent, că pe Dealul Târgului se află Târgu Dealului, localitatea care înglobează şi Valea Mare. Lucruri cam „pitite”... Cert este că acest deal denumit aici al Târgului se prelungeşte până departe în câmpie, ţinând Ştefaneştii, Goleştii, Călineştii – până dincolo de Leordeni. Cert este, iarăşi, că acest deal al Târgului este pintenul fostului judeţ Muscel spre câmpie. Râul Doamnei ia apa şi-o dă Argeşului – dar dealul cu viile lui infinite rămâne. Toate satele de pe Ia noi aveau viile lor pe acest deal; ale Jupâneştilor erau deasupra Ştefaneştilor. Muscelul, ca unitate geografică şi economică, se tine de acest deal încăpăţânat care se târăşte cu ghiarele până în inima şesului.

 
 
 
Director Web
eXTReMe Tracker