ROgift(Magazin de cadouri)

Legenda Piatra Teiului

Cam la trei bătăi de puşcă, în faţa unei adâncituri, unde din nou cele două râuri vrăjmaşe se apropie, se zăreşte stând drept, căruntă ca un turn singuratic, o stâncă uriaşă (Piatra Teiului), care pare că răsare din şes şi se zvârle îndrăzneaţă spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vântul, se caţără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată,
 mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire,  o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri; dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată,
în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi, ori chiar cu un titan ameninţând iarăşi Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a şi dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini. [...]
Apele Bistriţei fierb şi bat înfiorate ţărmurile cu spumă sângerată, mugesc vânturile, brazii îşi încovoaie crestele mândre, fiarele urlă-n codri, şi luna pălită se ascunde dincolo de zări...
- Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!
- Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?
- De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulţi prin părţile noastre, şi-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, şi-a luat baltagul pe umăr, şi-a pus în glugă merinde pe o săptămână - şi a coborât, s-a dus în pădurile de la şesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munţii noştri nu se află. Şi după ce a dat la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voiniceşte până deasupra. Căţărându-se pe crengi, înţepenindu-se cu mâinile şi cu picioarele, a răsădit sus teiul - dar jos nu s-a mai coborât... Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca aşa cum o vezi, tot închircită a rămas....
- Ei, şi ce s-a întâmplat cu ciobanul?
- Nu se ştie, domnule. [acum si cealalta istorie...]
În vremea de demult, oamenii uitaseră înţeleapta viaţă a părinţilor, părăseau slujba Domnului şi trăiau în ticăloşie şi nelegiuire, uitând până şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea aceea, Diavolul s-a dus într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu toată cinstea, aşa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului şi al pământului, dar Diavolul se luptă şi el pentru stăpânirea pământului cu vrednicie şi chiar şi domneşte el în lume ş-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e stăpân numai cu numele, şi are dreptul să orânduiască mersul vremii, primăvara, vara şi celelalte, în care, dealtfel, şi Diavolul îşi vâră coada destul de des. Amândouă măririle purtau pe faţă pecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate şi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz şi înţepat, zâmbind cu răutate, căci trebile lui megeau mai bine decât oricând şi în împărăţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii şi alţi oameni de toată mâna. S-au pus la masă, şi după ce-au băut acolo câteva paliciuri de vin de Cotnari şi de Odobeşti, li s-au mai descreţit frunţile, şi au prins a vorbi de una, de alta. [...]
După cum se ştie, smerenia nu prea-i partea Diavolului.
Cam ameţit de băutură, a început să strige:

- Ştii ce, Doamne? Măria-ta eşti prea bun, de te mai necăjeşti cu asemenea ticăloşi...
- Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrei, dar sunt copiii mei.
- Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci, deşi le-ai trimis potop, războaie şi arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele.
Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu linişte:
- Tocmai asta mă mâhneşte mai mult. Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glas tremurător şi prefăcut vorbi:
- La urma urmei, stăpâne, toţi oamenii aceştia sunt nişte nemulţumitori şi nişte răi. Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în risipă, călugăraşii se duc şi popii nu mai cred; duminica nu se mai înalţă tămâie la cer. Să fiu în locu-ţi, stăpâne, le-aş arăta eu - le-aş trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsă, să le vie mintea la loc. Ştii, Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoieşti, pot să mă însărcinez cu pedepsirea oamenilor.
Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu, voia să-şi potolească ura aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare preţ.
- Ei, stăpâne, zice iar, văzând că Domnul tace, ce zici? Primeşti?
- Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeală.
- Bine, să vedem.
- Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de la mine. Diavolul zâmbi cu dispreţ.
- Asta - jur.
- Pe ce, jupâne Diavole?
- Chiar pe mine, stăpâne. Diavolul se socotea măreţ în clipa aceasta, şi obrăznicia lui spori.
În vremea asta pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa iar focul, ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şi caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite - Hu-hu! - care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvârlă spre pădure, câinele, cu coama zbârlită şi cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai aveau astâmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesimţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese şi coastele şi se urca încet-încet spre vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească, creştea şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Şopotul izvorului limpede şi rece care ţâşnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă.
Un zgomot grozav se auzi, şi cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare. "Hai! zise, a venit ceasul, am câştigat rămăşagul; a mea e lumea." Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. "Şi poate - urmă - poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngereşti..."
La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripile. Ridicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei, când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoşului. Şi ştii dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară până la cântători. Iacă aşa. Diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele, şi stânca pe care o vezi a căzut greu.
Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe pe Bistriţa revărsată bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, crescând întruna din clipă în clipă, să reverse şi să înece lumea.
Câteodată, în nopţile urâte, se aşează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate focurile se sting...
de Alecu Russo, Fragment dintr-o călătorie în Munţii Moldovei
La Piatra Teiului - stanca in anul 1904

 
 
 
Director Web
eXTReMe Tracker