Pornind din Bicaz pe DN12 in directia Cheile Bicazului si Lacu Rosu, la numai 2 km ne atrage atentia un impresionant portal de gresie, denumit Piatra Corbitei. Legenda sa cunoscuta de Alecu Russo si Mihail Sadoveanu ne destainuie intreaga frumusete a folclorului din aceasta parte a tarii.
Se spune ca Maria Corbului sau Corbita, o mandra fata ce-si pierduse si tatal si logodnicul, ucisi de navalitorii tatari, s-a aruncat de pe aceasta stanca zdrobindu-se in involburarea dura a Bicazului, preferand sa moara decat sa apuce calea robiei.
Aceasta legenda s-a pastrat ca un ecou al pradalnicelor incursiuni pe care tatarii le efectuau pe Valea Bistritei in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, reliefand in acelasi timp dragostea de libertate si neinfricata sfidare a mortii ce infrumuseteaza caracterul acestor oameni crescuti in apriga inclestare dintre munti si ape.
Piatra Corbitei marcheaza, de fapt, intrarea intr-un mic defileu sapat de apele bicazului in stanca dura de gresie a muntilor.
In apropiere se afla o parte a fabricii de ciment si mai multe blocuri si case, iar numele s-a pastrat pana astazi, aceasta zona cu fiind cunoscuta ca Piatra Corbului din Bicaz.
O alta varianta a legendei de la "Stanca Corbului" o gasim pomenita de Dumitru Almas, in cartea sa "Popasuri la vetrele istoriei romanesti". De pe inaltul stancii s-a aruncat Corbita, o fata frumoasa fugarita de tatari: decat roaba in palatul lui hantatar, mai bine hrana la pastravii din stioalnele Bicazului. De durere, logodnicul ei s-a prefacut in corb negru, ca sa poata, in nopti cu luna, sa se intalneasca, acolo pe varf de stanca sura, cu ibovnica lui, preschimbata in Corbita alba ca floarea crinului. Primavara, in nopti luminate de luna, vin ciobanii sa se imbete din frumusetea cea fara prihana a Corbitei albe, vedenie de poveste si de vis. Iar cand se coc fragii prin poiene, vin si fetele din Hangu, Bicaz, Tarcau ori Tasca, urca sus in pisc si canta doina Corbitei, "viers de jeluire pentru toate fetele robite de vrajmasi de-a lungul veacurilor".
