Cică trăia odată pe meleagurile astea un cioban; singur, izolat de lume, neștiutor de faptul ca ar mai exista și alți oameni în afara lui.
Într-o noapte, Dumitru a avut un vis în care i s-a dezvăluit ca sunt și alte făpturi pe pământ asemeni lui, așa că, dimineață, a pornit fără zăbavă departe de locurile sale familiare și a ajuns în cele din urmă într-un sat. Cel dintâi lucru care i-a atras atenția era ca oamenii intrau unul după altul într-o casa mare, fără a mai ieși apoi afară. Era o zi de duminică și toți creștinii se duceau la biserică.
Nevrând să rămână mai prejos, a luat și el drumul bisericii, dar, observând ca toți oamenii duceau cate un sac în spate, nu a stat mult pe gânduri, și-a umplut un sac cu paie și l-a aruncat pe spinare. Când a intrat în biserică , toată lumea i-a zis cu mustrare să lase sacul jos, însă el a întrebat nedumerit de ce nu și-l leapădă și cei din jur. De fapt, ceea ce zarea Dumitru în cârca semenilor săi nu erau altceva decât păcatele lor.
Toți oamenii din locașul sfânt șușoteau și rădeau fără vreo rușine, iar dracul, proțăpit într-o strană, îi însemna pe necuviincioși în cartea lui cu păcate. Furios ca Dumitru se arata prea evlavios, necuratul și-a înfipt dinții într-o piele de bivol și a tras de ea până când a slobozit un pârț cutremurător. Nimeni nu a văzut și nu a auzit fapta asta scârboasă, cu excepția lui Dumitru, care n-a putut rezista ispitei și a început să hohotească. Diavolul a respirat ușurat: omul râsese în biserică și avea motiv să îl treacă și pe el la catastif.
Amărât de greșeala lui față de Dumnezeu, Dumitru s-a întors fără preget la turma lui, hotărât să nu mai pășească niciodată în lumea păcătoasa din preajma sa. Au trecut ani după ani, și într-o zi, oamenii l-au găsit în bătătura lui, mort de multă vreme, dar fără nici o urmă de putreziciune. Așa s-a făcut că i-au recunoscut sfințenia și au ridicat pe locul stânei o biserică, care să aducă aminte de smerenia și curățenia celui numit de atunci încoace Sfântul Dumitru.
