Daniil Sihastru

Contemporan cu Ștefan cel Mare (domnie 1457-1504), Daniil Sihastrul s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, primind la botez numele Dumitru.
La vârsta de 16 ani, a fost călugărit.
Simțind nevoia de mai multă liniște, a îmbrăcat schima cea mare, primind numele de schimnic de Daniil și s-a retras într-o zonă împădurită și greu accesibilă de pe valea pârâului Vițău în apropierea actualei localități Putna.

Citeste - Daniil Sihastru

Legenda satului Casunca

Caşunca este un sat şi comună din raionul Floreşti. Satul are o suprafaţă de circa 2.28 kilometri pătraţi, cu un perimetru de 7.73 km. Caşunca este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 17 km de orașul Florești și la 120 km de Chișinău. Satul Caşunca a fost înființat în anul 1840.Satul Caşunca a fost înființat în anul 1840 de către Ștefan Casso. De aici i se trage și numele – Cassovca, care cu timpul a trecut în Cașunca.Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 2003 oameni, dintre care 48.78% - bărbaţi și 51.22% - femei. Structura etnică a populaţiei în cadrul satului: 99.55% - moldoveni, 0.30% - ucraineni, 0.15% - ruşi. În satul Caşunca au fost înregistrate 756 de gospodării casnice la recensămîntul din anul 2004, iar mărimea medie a unei gospodării era de 2.7 persoane.

Citeste - Legenda satului Casunca

Legenda Cantecul Nibelungilor

Povestea începe în oraşul Worms de pe raul Rin, unde prinţesa Kriemhild de Burgundia are o viziune în care doi vulturi ataca şi ucid un şoim. Mama ei, un interpretor de vise priceput explica acest vis prin faptul că viitorul soţ al Kriemhildei va fi atacat. Între timp în oraşul Xanten, aflat mai departe la vest de Rin, prinţul Siegfried aude de marea frumuseţe a Kriemhildei şi decide să îi facă curte. Când

Citeste - Legenda Cantecul Nibelungilor

Legenda lui Ion al III-lea sau Ion Vodă cel Cumplit

Ion al III-lea sau Ion Vodă cel Cumplit sau Ion Vodă Armeanul sau Ion Voda cel Viteaz (n. 1521; d. 1574), a fost domnitor al Moldovei. Este fiul lui Ștefăniță Vodă cel Tânăr (1517-1527) cu armeanca Serpega. A domnit din februarie 1572 până în iunie 1574.

Despre Ion Vodă, domn în Moldova, se spune că avea atâta putere, încât frângea potcoava în mâini. Pentru că a pedepsit cu moartea câţiva boieri trădători, unii i-au zis Ion vodă cel Cumplit. Dar istoria îl laudă şi-i zice Viteaz, pentru că a încercat încă o dată să scape ţara de sub stăpânirea sultanului. Cu puţini oşteni, dar îndrăzneţi ca şi dânsul, a cucerit două victorii împotriva unor armate turceşti trimise de sultan în Moldova să-l răpună şi să-l alunge de la cârma ţării.

În bătălia de la Jilişte un oştean a spus:

“Ne batem cu duşmanii fără cârtire, Măria ta, dar am vrea să ştim cât sunt de mulţi”.

“Îi vom număra în luptă!” i-a răspuns voievodul.

În toiul bătăliei, unul din cele cinci tunuri din oştirea lui era gata să cadă în mâinile duşmanilor. Tunul era aşa de greu, că nici zece oşteni nu-l puteau urni din loc. Dar încă să-l mai urce la deal, acolo unde era porunca. Văzând aşa, Ion Vodă a înşfăcat funiile ce legau tunul şi l-a târât, singur, până sus, pe un deal, unde tunarii l-au şi aşezat în bătaie, au tras bombă după bombă şi au făcut mare prăpăd în rândurile duşmanilor.

În altă bătălie armata turcească, foarte numeroasă, a înconjurat cu totul oastea lui Ion Vodă. Văzând aşa, românii au săpat şanţuri şi s-au apărat în ele multe zile, nimicind numeroşi duşmani. Dar, fiind vară şi secetă mare, n-au mai avut nici hrană nici apă. Şi dacă de foame mai puteau rabda, setea îi istovea. Ajunseseră aşa că întindeau cămăşile noaptea pe pământ să le umezească roua, iar dimineaţa o sorbeau cu buzele arse de sete. Când a înţeles că nu mai este nici o scăpare, Ion vodă s-a predat. A cerut doar ca el să fie dus în faţa sultanului, iar vitejii lui oşteni să fie lăsaţi slobozi să meargă fiecare la casa lui. Dorind să încheie cât mai repede o bătălie care-i secera şi lui mulţi ieniceri, paşa turc a jurat că va face aşa cum a cerut voievodul român. Dar când l-au văzut cât de mândru şi voinic arăta, turcii s-au cam înfiorat de frică, iar paşa şi-a călcat jurământul. A făcut anume semn unor slujitori, care l-au prins şi i-au legat mâinile şi picioarele de cozile a patru camile. Lovite cu biciul, aceste animale puternice au tras în patru direcţii, sfâşiindu-l pe Ion vodă de viu în patru bucăţi. Nu se putea închipui o pedeapsă mai cumplită şi mai nedreaptă.

Pentru că a luptat îndrăzneţ cu un duşman care asuprea ţara şi nu s-a temut nici de moarte, istoria îi spune Ion vodă cel Viteaz şi-l cinsteşte ca pe unul din cei mai străluciţi eroi ai poporului nostru.

Citeste - Legenda lui Ion al III-lea sau Ion Vodă cel Cumplit

Legenda lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.

Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obiceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate, şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu cai frumoşi.

Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-i întreba el.

Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.

Într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba cea albă ca zăpada. Pe când ţinea încă în mână pieptenele de fildeş, văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori înjunghiaţi, şi în grabă îşi chemă feciorii:

— Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea!

El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cumnatul său, vistierul Văcărescu.

Era înainte de Paşte. Fură târâţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi acolo până la august.

Brâncoveanu şi Văcărescu erau supuşi în toate zilele la cele mai înfricoşate chinuri, că nu voiau să spună unde şi-au ascuns bogăţiile, căci turcii nu găsiră cât credeau că vor găsi, cu toate că răscoliseră şi jefuiseră tot.

În sfârşit, turcii înţeleseră că nu mai aveau ce dobândi de la dânşii prin silă şi îi înştiinţară să se pregătească de moarte.

Brâncoveanu adună pe feciorii săi în juru-i şi le vorbi astfel:

— Şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Cristos pentru noi şi de ce moarte a murit! Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!

Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dânsul la sultan.

Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe.

— Brâncovene, zise dânsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara neatârnată? Spune!… Adevărat este că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpân?… Dezvinovăţeşte-te!

— De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dumnezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe pământ, uită-te acum ce sunt!

— Brâncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; nici unul din neamul tău nu va scăpa cu viaţă.

— Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mâna ta…

Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte mahomedanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu trei plecăciuni şi zise:

— Stăpâne, noi avem un obicei, anume că osânditul poate fi iertat, dacă îşi schimbă legea şi se dă la sfânta noastră credinţă.

— Brâncovene, zise sultanul, leapădă-te de câineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi!

— Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă!

— Atunci, pregătiţi-vă de moarte! strigă sultanul încruntându-se.

Şi porunci ca să pună mâna întâi pe Văcărescu.

— Fă-te turc şi leapădă-te de stăpânul tău, ca să fii şi bogat, şi fericit!

— Un Văcărescu nu îşi trădează domnul şi biserica! strigă acesta.

Şi îşi plecă capul de i-l tăie.

După aceasta turcii puseră mâna pe al treilea fiu al lui Brâncoveanu, un băiet falnic cu ochii negri, plini de foc şi cu un păr negru ca pana corbului. Mustăţile abia îi mijeau.

— Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul, şi te cruţ!

— Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el.

Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli până dinaintea picioarelor tatălui său. Acesta oftă din adâncul inimii şi zise:

— Doamne, facă-se voia ta.

Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui său. Bătrânul îngălbeni de teamă, ca nu cumva fiul său să slăbească, dar el ridică spre dânsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se:

— Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina inimii mele slabe şi sângelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci, până ce nu-ţi voi cere iertare!

Faţa bătrânului se însenină iarăşi şi, binecuvântându-l, îi zise:

— În ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu!… Du-te la Dumnezeu!

Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gâde.

Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era înconjurată de o barbă mare, se uită la cadavrul fratelui său şi îl podidiră lacrimile. Sultanul băgă de seamă.

— Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit!

Fiul lui Brâncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci făcu el singur semn călăului să-i taie capul, care, când căzu, stropi cu sânge pe sultan. Brâncoveanu oftă adânc şi zise:

— Doamne, facă-se voia ta!

— Brâncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămâne. Gândeşte-te bine!

Brâncoveanu se uită la copilul cel plăpând, îşi văzu soţia leşinată, îşi văzu fetele plângând în hohot, dar răspunse fără şovăire:

— Facă-se voia Domnului!

— Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi!

Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobândească de la privirea lui curaj şi putere.

— Eu mor bucuros, tată, strigă dânsul cu vocea limpede. Sunt mic, într-adevăr, dar sunt din neamul tău!

Şi se rostogoli şi capul lui.

Atunci i se duse şi puterea bărtânului. Căzu în genunchi, trase la sânu-i pe fiii ucişi, şi mângâie şi îi sărută, se jeli, îşi chemă copiii drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic:

— Mi-aţi omorât, păgânilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpădească iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe faţa pământului, cum se risipesc norii la bătaia vântului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici copiii să vi-i puteţi mângâia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în veci!… Aşa să m-auză Domnul!

Atunci sultanul şi oamenii lui se mâniară. Rupseră în bucăţi veşmintele cele bogate de pe corpul bătrânului domn şi începură să-i jupoaie pielea de pe corp. Nici un ţipăt, nici un vaiet nu ieşi din gura lui, în timpul acestui chin îngrozitor. În sfârşit, umplură pielea cu paie, o puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigând:

— Ghiaur, câine de creştin! Îţi cunoşti pielea?

Atunci Brâncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi zise:

— Carnea puteţi s-o sfâşieţi în bucăţi, dar totuşi Constantin Brâncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnindu-se întru Domnul.

Şi zicând aceste cuvinte, eroul îşi dete sufletul.

Citeste - Legenda lui Constantin Brâncoveanu

Legenda inventarii painii,vinului si macinarii graului

Bachus a cerut in casatorie màna nymphei Amethisté.

Jupiter avea oroare de alcool,asa ca a refuzat categoric aceasta casatorie.

Améthiste a plàns mult timp,lacrimile sale se transformau in pietre de culoare violet,Jupiter a fulgerat de citeva ori si-a transforformat-o pe Ametiste in piatra.

Bachus a ingenuncheat linga Ametist si cerea iertare lui Jupiter.

Bachus o implora pe Amethist sa revina linga el" fà minca-ti-as guritza ta de zina sucara,vino linga mine,inca o data,sa intru pe la spate in gradina fermecatà" auoleo minca-ti-as gura nu te mai juca cu puterea mea ametzita de vin!!!.

Atunci Jupiter s-a suparat si-a facut din Amethist legenda puterii spirituale,culoarea ce-a mai frumoasa din lume (violet)+(violet)+(galben)+(violet rosiatic)=amethistul cu un temperament puternic,forta pentru indragostitii care nicodata nu au dezlegarea de la Dumnezeu de a fii impreuna.kai geas Jupiter? (unde vrei sa mergi Jupiter?)

Oamenii sunt oameni si vor sa traiasca impreuna!

Asa a luat fiintza delicata culoare Amethiste,hidromel bautura lui Jupiter.

Ametistul iti da timpul de meditatie,ametistul te vindeca de stress si de nebunie.

Am creeat acuma recent unul din cele mai frumoase coliere din lume.

Colierul din lemn parfumat de eben si ametiste,pentru o artista renumita in pictura si sculptura "dna Yvelyne Wood"

Din cele mai vechi timpuri din antichitate,amethistul era transformat in pudra si era absorbit ca un medicament.Se spune ca papa Clement 7,a fost vindecat de o boala foarte grava,si vindecat chiar in momentul cind era condus spre timpul de visare,ultimul timp care-l mai avea de trait pe pamint.

Marquerite de Valois sotia lui Henri 4,cunoscuta sub numele de regina Margot,

era nebuna dupa amethiste.

Citeste - Legenda inventarii painii,vinului si macinarii graului

LEGENDA UNGUREASCA: “HORIA IMPARAT SAU REGE!”

Totul se concentra intr-o chestiune istorica si anume ca Ardealul este tara poporului roman, care nu cu mult inainte, pe timpul episcopului Inocentiu Micu Clain, ceruse sa fie recunoscut ca natiune politica in Transilvania - si aceasta in baza vechimei. Este interesant de constatat ca si episcopul Inocentiu Clain si Horia urmariau acelasi scop: cel dintai pe cale legala, iar cel d’al douilea pe calea dreptului natural.
            De teama viitorului incert, care ii pandea, Ungurii pornira o campanie turbata, cu scop sa auda si sa infrice Curtea imparateasca din Viena, spunand ca Horia se numeste peste tot rege, pentru ca cu chipul acesta sa irite cat mai mult pe imparatul, ca el sa fie neindurator fata nu numai cu capii revolutiei, dar fata cu intreg poporul roman din Ardeal, a carui exterminare se dorea. In urma acestei campanii interesante, aproape toate ziarele si revistele vremii de atunci, mai ales cele nemtesti din Viena, publicau portretele lui Horia ca rege, avand ordinul lui (”Orden des Hora”).
            Toate acestea insa erau simple inventiuni in scopul de a inaspri si mai mult purtarea Curtii imperiale din Viena fata de cei trei capitani si fata de elementul romanesc din Ardeal, pentru a-l sili la emigrare, la expatriere, cum au si facut-o Romanii mai timizi. Niciodata n-au fost si n-au putut sa prinda in capul taranului din Albac, Ursu Nicola zis Horia, asemenea ganduri de grandomanie. De altfel nobilul Alex. Chendi din Campeni, care pe la inceputul lunei Decembrie 1784, petrecuse 8 zile la Horia in Albac, facandu-i servicii de secretar, spune intr-o declaratiune data de el vicecolonelului Kray ca ”singurul scop principal, pe care l-au avut capitanii revolutiei, a fost sa scoata pe Unguri din Ardeal si sa domneasca ei”. Asta insa nu insemneaza ca Horia sau vreunul dintre capitani ar fi avut ambitia sa domneasca ca rege sau principe, ci sa stapaneasca ei, ca Romani, in locul nobililor unguri.
            Ca taranii ardeleni dela 1784, in diferite locuri si la diferite ocaziuni, numiau pe Horia domn, craiu sau imparat, aceasta este adevarat, daca dam ascultare catorva poesii populare faurite pe atunci de fantezia poporului roman. Asa de exemplu la Carpinis se doinea:

Pan’a fost Horia imparat,
Domnii nu s-au descultat,
Nici in pat nu s-au culcat,
Pranz la masa n-au mancat.

            Niciodata insa nu a emanat dela Horia personal sau dela oamenii din jurul sau vreun act sau vreo scrisoare, din care sa se poata deduce ca el ar fi nutrit gandul sa ajunga imparat, principe sau crai al Ardealului. Toate astea sunt vorbe goale raspandite de catre dusmanii miscarii taranesti de atunci intr-un scop anume determinat: acela de a prigoni si suprima cu orice pret elementul romanesc din Ardeal.
            Tot astfel stau lucrurile si cu asa numitele medalii ale lui Horia, aparute in public in primele ziel ale anului 1785 (in 5 si 6 Ianuarie), pe cand Horia se afla inca in viata. In aceste 2 zile au esti la iveala niste medalii cu numele lui Horia si langa numele sau titlul de rege al Daciei (Rex Daciae).
            Asupra acestei chestiuni, N. Densusianu, in documentata sa scriere istorica asupra “Revolutiunei lui Horia”, ne da urmatoarele amanunte interesante si care corespund pe de-a-ntregul adevarului istoric:

            In corespondenta oficiala si privata din timpul acesta se face amintire numai de doua feluri de medalii. Astazi ne sunt amandoua cunoscute.In corespondenta oficiala si privata din timpul acesta se face amintire numai de doua feluri de medalii. Astazi ne sunt amandoua cunoscute.

            O medalie din acestea, autentica, compozitiune din plumb si zinc, se afla azi in posesiunea d-lui Ignatiu Doboczky din Pesta si ne prezinta urmatoarea efigie:
Legenda:
            In avers: HORA. BE. SI. HODINVESTE. CARA. BLINSE. SI. BLETESTE. Sau in trascriptiune mai exacta: Horia bea si hodineste, tara plange si plateste.
            In revers: R. D. (REX DACIAE) HORA. 1784
            De pe cealalta medalie se afla numai o copie de metal in colectiunea numismatica a museului transilvan din Cluj.
            Efigia e urmatoarea:
Legenda:
            In avers: HORA REX DACIAE (Horia regele Daciei)
            In revers: NOS PRO CAESARE (Noi pentru imparatul).
            Incat priveste medalia dintaiu, inscriptiunea singura: Horia bea si hodineste, tara plange si plateste” ne arata ca aceasta imagine falsa a revolutiunii este opera nobilimii.
            “Tara plange”. Dar fapt e ca adevarata tara, majoritatea enorma a populatiunii, nu plangea. Lamenta ce e drept nobilimea si nobilimea avea datina sa se identifice totdeauna cu tara, dupa principiile eronate ale feudalitatii.
            “Tara plange si plateste”. In comitate, pe teritoriul nobilimii ori al natiunii unguresti, cum se numia dansa, platiau exclusiv iobagii (misera plebs contribuens): Insa de alta parte iarasi fapt este ca nobilimea pretindea si sustinea in toate actele sale, ca tot ce plateste iobagul, plateste din averea domnului sau.
            Asadar ”Tara plange si plateste” ne reprezinta ideile, cantarea lugubra a nobilimii.
            Dar ce reprezinta emblemele acestor doua medalii?
            Crucea triplicata si inscriptiunea “Horia Regele Daciei” deasupra unor munti ne infatiseaza, in mod evident, religiunea romana, regatul dacic peste Transilvania.
            O inima inflacarata strapunsa cu sabia si deasupra ei crucea romaneasca, ne reprezinta victimele revolutiunii, nobilimea devotata monarchului, cum sustinea dansa, nobilimea sangeranda si fortata sa primeasca religiunea romana.
            Cu un cuvant inscriptiunile si emblemele de pe amandoua medaliile ne exprima una si aceeasi idee: suferintele nobilimii de la 1784”.

            Din cele expuse de regretatul istoric N. Densusianu rezulta in mod luminos ca ambele medalii sunt opera nobilimei maghiare de atunci, cu scopul evident de a infatisa inaintea imparatului si a tarii, intr-o forma mai palpabila, aspiratiunile Romanilor la o domnie nationala.
            In capitolele urmatoare asupra evenimentelor din anii 1848 si 1849 vom vedea cum istoria se repeta si cat de fatal a fost pentru Ungaria sistemul ei nenorocit si antiuman de distrugere a nationalitatilor nemaghiare.
            Istoria este implacabila fata cu greselile popoarelor, cum au dovedit-o cu prisos sovinistilor unguri mai ales evenimentele rasboiului mondial din anii 1914-1918.

Citeste - LEGENDA UNGUREASCA: “HORIA IMPARAT SAU REGE!”

Legenda Fantomelor de pe Dealul Luncanilor

Paşcani, se află satul Sârca, din care se poate ajunge în comuna Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizează orice drumeţ care vrea să plece la ceas de seară spre Luncani. Mai ales dacă drumeţul este un om bun cu inimă curată, deoarece fantomele pripășite în aceste locuri, pândesc în special pe cei cu suflet bun. Stau mărturie, în acest sens, întâmplările înspăimântătoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu, Petruţa Muscalu, Maria Piper şi alţii. Sălaşul fantomelor din zonă este cantonat undeva la capătul unui iaz secat, unde – conform poveştilor – oamenilor le apar stafii care-i urmăresc cale de 3 kilometri până în satul Goești. Bătrânii povestesc că în locul blestemat au fost îngropaţi fără împărtăşanie şi lumânare mulţi soldaţi ucişi în 1917, în  decursul primului Război Mondial. Astfel se explică de ce zeci de drumeţi spun că au văzut, odată cu căderea nopţii, siluete translucide, albe şi tăcute care pluteau alături de ei, întotdeauna pe partea dreaptă a drumului. Bătrânii spun că soldaţii-fantome, care acum sunt prinşi între lumi, stafiile lor apărându-le în special oamenilor cu suflet bun şi copiilor, aşteaptă ca pe dealul Luncanilor să se facă o slujbă de pomenire a sufletelor şi o sfinţire a locului.

Citeste - Legenda Fantomelor de pe Dealul Luncanilor

Legenda comorilor din Baragan

Pentru majoritatea românilor, Bărăganul nu este altceva decât o câmpie nesfârşită unde iarna muşcă viscolul, iar vara soarele arde ucigător. Însă, foarte puţini oameni cunosc suita de mistere care învăluie oceanul de câmpie dintre Marea Neagră, Carpaţi şi Dunăre, un tărâm evocat deseori de Panait Istrati şi Fănuş Neagu. Conform legendelor locale, în pământurile câmpiei se află îngropate numeroase comori păzite de blesteme crunte. Undeva între Călăraşi şi Lehliu se găseşte satul Dor Mărunt, celebru nu demult pentru frumoşii armăsari care alcătuiau cea mai mare herghelie de cai de rasă din Bărăgan. Aici se află, însă, îngropate şi comori străvechi, străjuite de flăcări ireale, de un albastru nelumesc, care dansează în puterea nopţii pe necuprinsul câmpurilor.Celebru în acest sens este locul denumit La Movilă, unde, înainte de Revoluţia din 1989, un sătean a descoperit, în timp ce ara, un ulcior plin cu bani de aur. Fire mărinimoasă, localnicul i-a împărţit frăţeşte cu ceilalţi săteni. Nu a durat mult până când despre această ispravă a aflat şi Miliţia, care s-a autoînfiinţat şi a confiscat ţăranilor toate monedele găsite. Soarta blestemată a comorilor este întărită de povestea lui Gheorghe Prepeliţă, un sătean care a descoperit peste 100 de monezi de aur. Prepeliţă nu a suflat un cuvânt, dar sătenii vedeau cum neamul lui îşi construieşte case şi grajduri noi, se îmbracă scump, îşi cumpără turme de oi şi vite. Blestemul comorii nu dormea: la 7 luni de la descoperirea averii, nevasta lui Prepeliţă se arunca fără motiv într-o fântână. La câteva săptămâni după, ginerele săteanului are aceeaşi soartă, pentru ca, peste un an de zile, fiica lui Prepeliţă să se spânz

Citeste - Legenda comorilor din Baragan

Legenda Mănăstirii Chiajna

Legenda spune că, în jurul anului 1800, o epidemie de ciumă ar fi lovit populaţia din zonă. Se spune că însuşi mitropolitul Ţării Româneşti de la acea vreme, Cozma, ar fi fost răpus de teribila boală, chiar în această biserică.

Împrejurimile edificiului întăresc miturile ţesute de-a lungul vremii, în jurul mănăstirii: două cimitire vechi flanchează, de-o parte şi de alta, mănăstirea, iar groapa de gunoi din apropiere paralizează împrejurimile cu miasma sa. Zilnic, zeci de persoane fără noroc scormonesc prin mormanele de deşeuri în căutarea metalelor, iar câini schilozi roiesc în jurul acestui focar de infecţie, care îţi reaminteşte continuu de ciuma care a răpus aproape tot satul de altădată.

Potrivit legendei, lăcaşul de cult nu a apucat să fie sfinţit, iar preoţii nu au slujit niciodată aici, din cauză că mănăstirea a căzut pradă turcilor, în timpul invaziilor otomane.

Toţi localnicii au auzit despre crimele petrecute pe aici sau despre poveştile cu fantome şi umbre inexplicabile, dar când îi întrebi, bătrânii se feresc să dea prea multe detalii, iar tinerii spun că au auzit ceva, dar sunt doar scormoneli ale celor mai în vârstă. „Acum mulţi ani, când eram mai tânăr, treceam cu căruţa pe lângă mănăstire într-o noapte şi am văzut mai multe umbre pe pereţii din exterior. Mi-a îngheţat sângele în vene de frică. Nu am mai trecut pe-acolo multă vreme, dar apoi a trebuit să reiau traseul, obligat-forţat, ca să ajung la groapa de gunoi, de unde mai adun şi eu fiare vechi”, povesteşte cu vocea tremurândă, Costache Tătaru, un bătrân din zonă.

La vreo sută de metri de acest loc, o şatră de ţigani împleteşte mănunchiuri de plante uscate. Ei nu vor sa creadă în legenda blestemului: „Ptiu! Du-te de-aici! Eu am dormit acolo cu copiii mei şi nevasta acum câteva luni, când era mai cald, şi nu am văzut nimic. Chiar a fost frumos că ne uitam la lună, că nu are acoperiş”, râde pe sub mustaţă „Ministrul”, aşa cum se recomandă ţiganul.O altă legendă a locului spune că toate blestemele ce s-au năpustit asupra mănăstirii se trag de la clopotul bisericii care, de frica otomanilor, a fost coborât din turlă şi aruncat în apa Dâmboviţei.

Sursa:http://www.turismistoric.ro

Citeste - Legenda Mănăstirii Chiajna

Legende despre Mircea cel Batran

La 23 septembrie, acum 623 de ani, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Batran, unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, descendent din Basarab, fiul lui Radu, care va domni treizeci si doi de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un conducator de exceptie si un chivernisit gospodar de tara. De ce i se spune "cel Batran"? Fiindca mai tarziu au fost si alti voievozi cu numele "Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, l-au numit astfel pentru a-l distinge, pe criteriu cronologic, de ceilalti. Chiar si marele nostru Eminescu s-a inselat crezand ca Mircea era batran atunci cand s-a batut la Rovine cu sultanul, la acea vreme el fiind un voievod inca tanar. Sub Mircea, nu doar intinderea statului muntean si viata militara au cunoscut o dezvoltare deosebita, dar si religia si economia si-au intins aripile.
Politica externa a marelui voievod a fost dominata de primejdia otomana. Toate luptele pe care Mircea cel Batran a fost silit sa le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii. Cu acestia a incheiat aliante trainice in lupta comuna antiotomana. Dar raportul de forte a devenit repede inegal si domnitorul muntean a trebuit sa recunoasca superioritatea otomana si sa ajunga la o intelegere cu Poarta. Platind haraciul, a reusit un lucru esential: si-a asigurat continuitatea vietii politice si a pastrat fiinta statului muntean.Mircea cel Batran a incetat din viata la 31 ianuarie 1418, fiind inmormantat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie, acelasi an.

Citeste - Legende despre Mircea cel Batran

Legenda Comorii de la Trei goruni

Comoara de la Trei goruni.Dealul Mare este locul cel mai inalt care domina imprejurimile orasului Baia de Arama. Pe aceste meleaguri erau numai citeva case, iar satul se numea Olari, pentru ca locuitorii se ocupau cu olaritul. S-au descoperit in zona cioburi de oale si urmele cuptoarelor de ars. Pe drumul care leaga Dealul Mare de Baia de Arama se mai afla si acum un stejar falnic, pe care abia il pot cuprinde doi oameni in brate. Se spune ca, pe vremuri, erau trei asemenea stejari si ca aici ar fi fost ascunsa o comoara. Legenda povesteste ca un haiduc de la Dunare venea cu banii pe care-i furase de la un boier. Era urmarit de o potera, dar de la Comanesti a scapat, urcind pe Valea Mare pina sus, la cei trei stejari. Haiducul se pregatea sa treaca granita in Banat si s-a gindit ca aici, la cei Trei goruni din Dealul Mare, poate sa ascunda o parte din bani, pentru a-i lua la intoarcere. Dar, casatorindu-se in Banat, nu s-a mai intors, iar timpurile grele care au urmat nu i-ai mai permis sa treaca granita inapoi pentru a-si lua comoara. I-a povestit, in schimb, unui tovaras de ciobanie, care a trecut in Oltenia si a cautat locul. Dar nu l-a mai gasit, pentru ca dintre cei trei goruni ramasese doar unul.

Citeste - Legenda Comorii de la Trei goruni

Legenda mormîntul uriaşului.

Spune legenda că în vremuri de demult, cînd pe pămînt trăiau uriaşi şi oameni, de la o vreme cei dintîi au prins să ne părăsească, că prea erau leneşi, proşti, lacomi şi credeau că totul li se cuvine. Aşa s-a făcut că prin locurile acelea au mai rămas doar doi copii de uriaşi: Cazaria şi Tatarin. Şi, făcîndu-li-se unor oameni milă de dînşii, i-au luat să-i crească. Dar, pasărea pe limba ei piere şi lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. La început uriaşii i-au dat pe oameni afară din casă, încît bieţii de ei au trebuit să se mute în şură. Dacă ar fi fost numai atîta n-ar fi fost nimic. Intr-o zi le-au mincat vaca, în alta, oile, şi tot aşa.

Cînd i-au alungat şi din curte, oamenii le-au zis: 

- Dragii noştri, luaţi-vă bună ziua de la casa noas­tră că ni s-a acrit de voi!

Cînd auziră copiii asemenea veste nu zăboviră o clipă. Se îmbrăcară, îşi luară cîte o boccea şi porniră haihui, zbenguindu-se şi batjocorind pămîntul. De ce mergeau, tot mai multe stricăciuni făceau. Ba dărîmau o casă, ba călcau oamenii în picioare, ba dădeau iama prin cirezi, ucigînd viţeii. De la o vreme le-a venit sete. Zărind o fîntînă, băiatul s-a repezit într-acolo.

Cum n-avea mirute, a coborît cu capul în apă şi s-a înecat. Abia a reuşit să-l scoată soră-sa la suprafaţă, de umflat ce era. Şi dacă a văzut că Tatarin şi-a dat obştescul sfîrşit, i-a pus o comoară la căpătîi, cum era obiceiul la uriaşi, l-a întins pe iarbă şi l-a acoperit cu pămînt adus dintr-un loc învecinat. Apoi l-a bocit de s-au cutremurat norii şi-au slobozit o ploaie nemai­pomenită.

Se zice că prostul tot prost rămîne, chiar dacă-i mare şi tare. Aşa şi fata de uriaş, s-a ascuns tocmai bine în groapa făcută cînd a scos pămînt pentru frate-său. Numai că ploaia a ascuns-o aşa bine, pînă ce-a acoperit-o cu totul, şi astfel Cazaria şi-a găsit ace­laşi sfîrşit ca şi Tatarin.

Zic unii că într-acel loc, pe cînd abia mijesc zorile, la zile mari, se văd focuri ciudate. Flăcările ard albas­tre deasupra comorii urieşeşti. Mulţi au încercat să pună mîna pe ea, în fel şi chip, dar zadarnică le-a fost truda. De ce săpau, de ce comoara se ducea mai în afund.

Oamenii îi spun movilei — din bătrîne vremi — „Mormîntul Uriaşului", iar gropii celei adînci „Balta Mare".

Citeste - Legenda mormîntul uriaşului.

Legenda sabiei Excalibur

Excalibur este sabia magica a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la aparitia ei. Prima spune ca Excalibur nu putea fi scoasa din stânca decât de un rege cu suflet curat, un rege adevarat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reuseste fara prea mult efort. Conform celei de-a doua, el primeste sabia din mâna magica a Printesei Lacului, la scurt timp dupa ce urca pe tron. Regele isi rupsese sabia in lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin il conduce catre lac, pentru a o obtine pe Excalibur. Lama sabiei taia orice, iar posesorul ei nu putea fi invins. O a treia versiune sustine ca Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greseala, un alt cavaler si o arunca. Merlin ii propune sa se adreseze Lacului, care ii ofera o noua sabie, pe care Arthur o numeste tot Excalibur.

Citeste - Legenda sabiei Excalibur

Legenda lui Merlin – vrajitorul atotputernic

Merlin – vrajitorul atotputernic, apare fie ca intruchipare a binelui, fie ca intruchipare a raului. Legenda spune ca Merlin a fost conceput de catre un demon, pentru a nimici lumea, dar mama sa il boteaza distrugând raul din el. Fiind pe jumatate demon, Merlin avea puteri magice deosebite, putea vedea in trecut si, mai ales, in viitor si isi schimba infatisarea dupa bunul plac. Cel mai des apare ca sfetnic al lui Arthur, indragostit de Nimue, femeia care fie ii raspunde cu aceeasi afectiune, fie ii ia puterile si il inchide intr-o alta lume, unde va trai vesnic in suferinta.

Citeste - Legenda lui Merlin – vrajitorul atotputernic

Legenda lui Pintea Viteazul

Pintea Grigore s-a născut pe 25 februarie 1670 în satul  Măgoaja din Ţinutul Lăpuşului, fiind  fiul lui Cupşa Pintea şi al Mălinei născută Costan. Se pare că familia sa  nu era tocmai săracă de vreme ce, câţiva ani mai târziu, Grigore Pintea primeşte de la Mihaly Apafi I  recunoaşterea de mic nobil local.Într-o variantă a poveştii despre Pintea, se spune că acesta a fost un viteaz mare  care  ajutat de un  un cal năzdrăvan şi doisprezece fârtaţi îi deposeda pe bogaţi de averi, pe care le împărţea săracilor. De asemenea, pedepsea actele de nedreptate săvârşite de nobilii vremii asupra ţăranilor maramureşeni, ajunşi în situaţia de a nu fi apăraţi de nimeni . Deranjaţi de actele sale de haiducie,  oamenii împăratului au vrut să-l prindă, însă el s-a refugiat pe Piatra Gutâiului călare pe calul său. Încolţit de urmăritori, Pintea şi-a îndemnat calul care a zburat de pe Gutâi  pe Vârfu-Ptietrii dinspre Şugătag, iar de aici, ca gândul, a zburat pe Piatra Săpânţii, lăsându-i pe urmăritori cu gura căscată. Acolo, pe Piatra Gutâiului unde calul a stat într-un picior  şi acum se poate vedea săpată în piatră urma piciorului unde s-a opintit  calul.

Legenda spune că, una din peşterile în care îşi ascundea prada era pe muntele Gutâi, lângă satul Crăceşti  acum Mara. Acolo haiducul avea săpată în stâncă o pivniţă mare, în care îşi ţinea berbinţele cu galbeni, aşa cum este transmisă până în zilele noastre pe cale orală:
La Budeşti, între hotară,
Este-un fag cu frunza rară
Şi la umbra fagului,
Pintea cu ortacii lui;
Să uită cătă Gutâi,
C-acolo-i pivniţa lui
Pă săraci îi miluişte,
Pă bogaţI îi jefuieşte.
Pivniţa era păzită, cu rândul, de haiduci. Ea era încuiată cu o uşă mare de fier şi cheile le avea doar el. Bătrânii povestesc că,  şi astăzi poate fi văzută acea pivniţă care se deschide la şapte ani odată. Unii povestesc că au văzut uşile deschise, iar înăuntru o masă de piatră. Când se deschide pivniţa se vede un fum, nişte limbi de foc şi o strălucire mare, ca şi Soarele.

Într-o pădure de pe Valea Cosăului, există un mormânt, despre care se spune că ar fi al celui care l-a trădat (sau ucis) pe Pintea. Cert este că şi azi locuitorii satelor din apropiere, când traversează acea pădure, adaugă o piatră pe mormânt, ca să-l împovăreze pe „nelegiuit”.

Citeste - Legenda lui Pintea Viteazul

Legenda Stejarului lui Avram Iancu

În localitatea Blaj, chiar în centrul municipiului, își ducea viața de șase secole un bătrân copac despre care se poate spune că le-a văzute pe toate. Stejarul lui Avram Iancu, face parte alături de alte câteva zeci de arbori din întreaga țară de pe lista copacilor ocrotiți. Și la fel ca restul arborilor și acesta ascunde o poveste frumoasă sub coroana sa bogată.

Se spune că la poalele acestui stejar, generarul Anton Caraffa, vestit pentru asediile multiple din Transilvania a dus tratativele împreună cu principele Mihai Apafi II pentru anexarea Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, la sfârșitul secolului XVII.

Cea mai frumoasă legendă se leagă însă de Revoluția de la 1848, fiindu-i dată această denumire în amintirea celor peste 6.000 de moți prezenți la Blaj la adunări. Se mai spune că la umbra bătrânului copac, Avram Iancu obișnuia să stea și să cânte cântece de jale.

Pentru a ajunge la Stejarul lui Avram Iancu, odată ajunși în Blaj trebuie să mergeți pe Bulevardul Republicii iar apoi să găsiți Parcul Avram Iancu.

Citeste - Legenda Stejarului lui Avram Iancu

Legenda Cetatii Craciuna

Aproape de locul Socilor, Radu cel Frumos a ridicat Cetatea Craciuna, cucerita in 1482 de Stefan cel Mare. Targul nu a supravietuit luptelor si obisnuitelor distrugeri ce le insoteau, la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul secolului urmator, decazand la nivelul unui sat. 
   In Letopisetul de la Putna nr. I sta scris ca "In anul 6990 [1482], martie 10, a luat Stefan voievod cetatea Craciuna. 
   Pana la 1482 tara Vrancei a fost teritoriu al Munteniei. Dupa ce stefan cel Mare il invinge pe Basarab al IV-lea cel Tanar (tepelus) si alipeste cetatea Craciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, tara Vrancei a tinut de Moldova. 
   In apropierea orasului Odobesti exista un loc numit „la Cetatuie”, unii cronicari si istorici afirmand ca pe Dealul Odobestilor se afla in trecut Cetatea Craciuna. 
   La a XXXIX-a Sesiune Nationala de Rapoarte Arheologice, organizata de Compartimentul Arheologie din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor si de Muzeul "Callatis" din Constanta, arheologul dr. Victor Bobi, alaturi de muzeografii Aurel Nicodei si Aurora Emilia Apostu, a sustinut, pe baza cercetarilor arheologice efectuate in anul 2004, o noua ipoteza privind localizarea mult cautatei cetati Craciuna, si anume la Floresti (Cimpeneanca), langa Focsani. 

Citeste - Legenda Cetatii Craciuna

Legenda Muncile Arhanghelului

 Lui Adam i-a dat Dumnezeu plugul şi i-a zis că numai de trei ori să întoarcă pământul că va fi destul. A arat cum i-a spus Dumnezeu şi cum boii erau sălbatici le-a dat drumul.
                Atunci numai ce vine dracul şi îi spune că a greşit că a dat drumul la boi, că îi va trebui sămănătură şi la anul, şi când vor venii copiii lui. Şi îi spuse că îi va aduce boii înapoi dacă Adam îi va da copiii şi copiii copiilor lor până în veacul vecilor, după ce vor muri. Şi Adam s-a gândit că, după moartea la ce mai trebuiesc oamenii şi făcu înţelegerea cu sarsailă.
                Dumnezeu, care le ştie pe toate se amârî tare. Doar îi spuse că oricât s-ar osteni să pregătească pământul va avea tot cât îi dă El, Dumnezeu.
                După mult timp Dumnezeu voia să scape pe oameni de diavol, că ajunsese iadul să fie bucşit de dânşii. Aşa că a trimis pe Arhanghelul Gavriil în iad, ca să slujească diavolului un an, lui Sarsailă cel mare, cerând în schimb doar ce este de făcut pentru a cădea înţelegerea între el şi Adam. Dar i-a zis să nu pomenească nimic legat de ce a venit, să aştepte până ce l-a întreba el.
                A slujit el acolo un an cu credinţă, făcând tot ce i s-a spus. Amu anul s-a fost împlinit şi diavolul tot nu l-a întrebat de ce a venit.
                Şi a ieşit arhanghelul mânios s-a trântit uşa după dânsul, de s-a cutremurat iadul şi s-a dus direct lşa Dumnezeu să-i spună ce s-a întâmplat. Dar Dumnezeu i-a cerut să mai slujească un an.
                Merge iar şi mai slujeşte un an şi, când s-a împlinit, îl întreabă diavolul de ce a stat atâta vreme acolo. Gavriil i-a spus şi tare s-a perpelit sarsailă când a auzit. Dar n-a avut ce face, trebuia să plătească pentru munca arhanghelului.
                Aşa că i-a spus că înţelegerea lui cu Adam poate fi desfăcută numai şi numai de acela care s-ar naşte din duh sfânt şi fecioară.
                Arhanghelul a ieşit pe uşă şi, la fugă, cu diavolul după el, că nu mai voia să-i de-a drumul din iad. Şi când să iasă din iad, luându-şi zborul, sarsailă l-a prins de picior şi i-a rupt talpa, acolo unde la om este fundătura aceea. De atunci au rămas oamenii cu talpa aşa, căci înainte aveau talpa dreaptă.
                Şi a ajuns Gavriil la Dumnezeu şi i-a spus ce a aflat. Atunci Dumnezeu l-a trimis la Maica Domnului. Apoi Maica a primit duhul sfânt şi l-a născut pe Hristos.
                Atunci, acele trei zile ce a stat în mormânt, a mers în iad şi a rupt înţelegerea dintre sarsailă şi Adam, şi-a dat drumul la toate sufletele. Iar pe diavol l-a legat şi aşa şede până la a doua înviere. În locul lui a intrat Iuda, că el a fost spânzurat de un mesteacăn.
Unii bătrâni spun că nu era Arhanghelul Gavriil şi Sfântul Vasile, cel care a adus dezlegarea înţelegerii.
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-raurilor-oltul-jiul-si-muresul.html

Citeste - Legenda Muncile Arhanghelului

Legenda cetăţii de la Moşna

   Se zice că în codrii Moşnei era o cetate ascunsă şi tainică. Şi că, în caz de primejdie, ea putea fi scufundată în pământ astfel ca nimeni să n-o poată vedea. Iar poarta acestei zidiri în noaptea de Anul nou se deschidea singură, fiind fermecată de mii de ani.
                Într-o vreme, peste această cetate ar fi fost stăpână o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atât de vie, încât nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii, ce-ţi luau ochii, şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mâinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, râvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. Însă zădarnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dânşii. Gândul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. Îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
                Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tânăr mai frumos şi mai puternic decât toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat până ce-a zărit poarta. Tocmai se sfârşea anul. Când poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decât cei din neamul nostru?
- O, stăpîna noastră, nu sunt decât un biet ţăran de pe pământurile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gândul de a vă apăra. Cică un mare val de năvălitori, în frunte cu feciorul căpeteniei lor, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de când îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să putrezească pe dealul Moşnei! Îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cu minte. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă până nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sunt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sunt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decât să văd Moşna pângărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
                Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu!
                Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii câtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vârstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea: seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în năvălitori, şi s-au luptat cum ştie să se lupte omul pământului, de-a curs sîngele pârâu în şanţul cetăţii. Numai feciorul căpeteniei a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dânsul. Asta nu era a bună, căci ura s-a încâlcit în inima feciorului căpeteniei şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stâncă. Şi-acolo, l-a aşteptat pe Ioniţă. Când s-a apropiat viteazul, l-a doborât de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătâne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
                Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea. Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.

                De atunci se poveşteşte că multă lume a râvnit după bogăţiile cetăţii, aur şi pietre preţioase, petrecute sub pământ. Şi mulţi s-au pierdut în căutarea ei. Asta pentru că dacii nu au pierdut niciodată legătura cu spiritele şi ele, drept mulţumire, păzesc pentru totdeauna locurile dace.
                Şi toţi săpau în mijloc, unde se crede că este mormântul unei mari căpetenii dace. Au căutat şi prin numeroasele galerii subterane, făcute de cei ce au gândit cetatea, să fugă sau să cadă în spatele duşmanilor.  Şi pe drumul cu lespezi de piatră al dacilor au căutat, şi n-au găsit nimic, decât rătăcire...
                Cel mai rău au păţit-o turcii, care-au săpat mult timp după comori prin aceste locuri. Şi la câte au păţit ei, neştiute, au spus că pe acolo este Şeitan, satana care rătăceşte drumurile ca nimeni să nu găsească comoara dacilor. Se spune chiar că ei au blestemat locul, lăsândul în grija satanei. Dar noi ştim că sunt doar spiritele vechilor daci, că niciodată nu au făcut vreun rău oamenilor locului. Doar aşa, îi face să piardă drumul...
                Şi, dacă nu dai ascultare spiritelor, păţeşti ca şi cei 12 ţărani care nu s-au potolit în căutarea lor. Se spune că 12 ţărani de prin partea locului au pornit să găsească neapărat comoara dacilor. Ajunşi în mijlocul cetăţii se spune că au aprins un foc mare şi au pornit să se roage să găsească comoara. Şi, la un moment dat le-a răspuns o voce care i-a întrebat ce vor. Şi fiecare şi-a spus păsul: unul să facă avere, altul să trăiască viaţa fără să muncească, şi altele, mai puţin unul care nu a ştiut ce să ceară. Şi aşa a fost până când a venit momentul plăţii pentru darurile făcute de spirite. Toţi cei care au făcut jurământul în acea noapte au murit de boli grave, în chinuri, imediat după ce se împlinea ceea ce au dorit. Dintre cei ce şi-au dorit câte ceva, ultimul care a murit, la fel ca ceilalţi, a fost cel care a vrut să nu muncească toată viaţa. 7 ani a fost viaţa dată fără muncă înainte de moartea în chinuri. Şi ultimul dintre toţi a murit cel ce nu şi-a dorit nimic plecând se spune, pentru o ultimă dată, pe drumul spre cetate...
                Aşa este acum, în zilele noastre, prin locurile acestea. Amintirile vechii cetăţi se află acum în mijlocul pădurii. Şi drumul până acolo este foarte greu de ţinut, de parcă o putere nevăzută te face mereu să-l pierzi şi să te trezeşti mereu în altă parte faţă de cea dorită de tine. Bătrânii locului spun că, atunci "Când te apropii de cetate, ceva îşi ia minţile. Te rătăceşti şi te trezeşti a doua zi în altă parte. Eu, când eram mic, mă duceam de multe ori acolo cu vitele. De fiecare dată pierdeam vitele când mă apropiam de cetate. Vitele o luau razna. Aruncam cu pietre în locul unde se crede că era comoara şi se auzea un vuiet aşa tare că fugeam mereu de frică.".
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-raurilor-oltul-jiul-si-muresul.html

Citeste - Legenda cetăţii de la Moşna