Legenda inrosirii oualelor

 Inrositul oualor, după cum se ştie, este vechi şi în jurul său sunt multe legende. De pe la bătrânii noştrii s-a aflat între altele şi acesta legenda de ce se fac oua rosii de Pasti:
Duminică dimineaţa prin zori, mergând femeile la tămâiat şi găsind mormântul gol, cu piatra ridicată, iar din gura îngerului ce sta lângă mormânt, aflând că Mântuitorul
a înviat din morţi, se înapoiară cu grabă înspre cetate şi tuturor celor pe care îi întâlnisă, le spuse cu bucurie negrăită minunea cea mare.

Citeste - Legenda inrosirii oualelor

Legenda Originea sărbătorii mărțișorului

Originea sărbătorii mărțișorului, prin prezența sa atât Români cât și la Bulgari (sub numele de Martenița), este considerată ca fiind datorată substratului comun Daco-Tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii.
Se mai consideră deasemenea că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al

Citeste - Legenda Originea sărbătorii mărțișorului

Legenda Varfului Inalt

Legenda povestește cum locuitorii Vulcanului au intrat în posesia pășunii de pe muntele Ciuma.

Când regele maghiar Sigismund, viitorul împărat al germanilor, a revenit odată în Transilvania, a organizat o vânătoare în apropierea Pietrii Craiului. Din păcate, vinul i s-a terminat și el putu să-și servească oaspeții, juzii și villicii din Țara Bârsei, numai cu apă. Atunci, spuse că tare i-ar fi plăcut să aibă în acel moment un butoi de 40 de vedre cu vin.

Citeste - Legenda Varfului Inalt

Legend bee and spider

Once upon a time there was a woman and she had two children: a boy and a girl. They set out for the world to earn their living. The boy became an apprentice at a cloth weaver and the girl carried stons for a waller. When she felt her end was near the mother called her children by her side. The girl came

Citeste - Legend bee and spider

Legend enchanted horse

On a stormy night an old lady came to the prince's palace to ask for shelter. The prince saw her and told her to leave. If she wanted to work she could get a shelter. The old lady changed into a princess and told him ' You have no mercy and you have no soul. You'll turn into a horse. The spell will be

Citeste - Legend enchanted horse

Legenda 'Uriasei' din Cimitirul Eternitatea Iasi

La vreo 20 de metri de biserica 'Sf. Gheorghe' din Cimitirul Eternitatea, se afla un cavou, placat cu marmura neagra, care a devenit un fel de loc de pelerinaj. Este cavoul familiei Rosetti. In fata obeliscului din marmura se afla o statuie, cea mai mare din cimitir, reprezentant o fata care sta intr-un genunchi si cu mainile impreunate se roaga. Ochii goi ii sunt ridicati spre cer, iar gura intredeschisa pare ca cere indurare.Acesta este mormantul Uriasei din Eternitatea. Intre statuie si cimitir s-a creat o legatura foarte puternica. Nimeni nu aminteste de Eternitatea fara a pomeni de Uriasa. Nimeni nu poate spune cum a fost amplasata acea statuie acolo si pe cine reprezinta. Dar legenda Uriasei circula de zeci de ani, din gura in gura, si a facut din cavoul familiei Rosetti o veritabila atractie turistica si chiar de pelerinaj. Dovada ca prin acest loc se trece zilnic este faptul ca exista mereu flori prospete si diverse nume scrijelite pe statuie.Cica ar fi fost fiica unui ofiter din Podu Iloaiei. Dar fata suferea de gigantism si la un moment dat, pe la 9 ani, a ajuns la inaltimea de trei metri. Atunci tatal a impuscat-o fara mila pentru ca era rusinea familie. Dupa aceea i-a parut rau, si a comandat statuia in amintirea ei. O alta versiune spune ca de fapt a trait pana la 27 de ani, si din cauza inaltimii isi facea haine si papuci la comanda. Apoi, se mai povesteste ca avea o forta extraordinar de mare, iar atunci cand strangea pe cineva in brate, pur si simplu il sufoca, deoarece nu-si dadea seama ca ii face rau. Cert este ca toate variantele se termina la fel: a fost impuscata de tatal sau.Alta legenda spune că acea statuie era a unei tinere femei care, părăsită fiind de cel pe care îl iubea, s-a sinucis, aruncându-se în apele Dâmboviţei. Multe persoane, mai ales tineri, care au auzit de legenda precum că dacă te aşezi noaptea în braţele acelei statui vei muri au făcut acest lucru şi, din fericire pentru ei, nu s-a întâmplat nimic. Însă, ultima oară când cineva a dorit să verifice legenda şi s-a aşezat în braţele acelea de piatră a fost o adevarată tragedie: a doua zi dimineaţă îngrijitorul cimitirului a găsit trupul neînsufleţit al unei adolescente chiar în braţele statuii. Se zice că statuia femeii se răzbunase, adolescenta decedată fiind o descendentă a fostului ei logodnic. La scurtă vreme după aceea, statuia a fost mutată din cimitir şi nici în ziua de azi nu se ştie unde a fost dusă.Ciudat este ca pe mormantul familiei Rosetti nu este trecut nici un nume de femeie. Apar doar Raducano Rosetti, mort in 1872 si Lascar Rosetti, mort in 1887. Se spune ca de fapt in cavou sunt adapostite osemintele a sapte barbati si o femeie din neamul Rosetti. Pe femeie o chema Maria si era fiica de ofiter. Dar a trait pana pe la vreo 70 de ani, fiind o membra activa a Comitetului Doamnelor Romane - Crucea Rosie. Asa ca este exclus sa fi fost Uriasa.

Citeste - Legenda 'Uriasei' din Cimitirul Eternitatea Iasi

Legenda Sânzienelor

Sânzienele reprezinta si un prilej de intalnire a tinerilor ce doresc sa-si uneasca destinele, o sarbatoare a iubirii, cinstita cum se cuvine, cu cantec si joc. In ajunul Sanzienelor, fetele si baietii care urmeaza a se casatori se aduna spre seara in sat. E veselie, voie buna si toata lumea e cu sufletul deschis. Se tin balciuri cu tiribombe si calusei. Flacaii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe camp flori de sanziene si impletesc cununi. Apoi arunca peste case coronitele. Daca se lovesc sau se agata de horn, vestesc o cununie apropiata. In zorii zilei flacaii se aduna in cete si strabat satele, cu flori de sanziene la palarii. Se alege "Dragaica". Este propusa una dintr-un grup de sapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasa, cea mai cuminte si cea mai buna dintre fetele satului. Va fi impodobita cu spice de grau. Celelalte tinere se imbraca in alb. Astfel format, alaiul Dragaicei porneste prin sat si pe ogoare. La rascruci fetele fac o hora si canta voioase. Adesea "Dragaicele" sunt confundate cu "Sanzienele". Dupa unii specialisti, sarbatoarea Sanzienelor isi are originea intr-un cult geto-dacic stravechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlantuite intr-o hora care se invarteste ametitor.

Citeste - Legenda Sânzienelor

Legenda Petelor de pe Luna

Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain și Abel. Cain sta pe lângă casă; Abel umbla pe deal cu oile.

Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba una, ba alta; drege, tocmește, mă rog, ca la casa omului, când se mai gătește treaba?

Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-și bătea capul cu atâta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dârdâind din gură și căscând a lene.

Cain a însemnat în inimă lucrul ista ș-a prins ură pe Abel; cela numai se desfătează și el duce greul casei. Și i-a venit în gând să-l omoare pe Abel; dar nu știa cum să-i facă capătul, că lumea era proastă pe atunci, nu prefăcută ca acum.

Cum mergea Cain într-un rând cu mâncare la frate-su, numai ce vede năruindu-se dintr-un deal o stâncă și, cum a venit de-a tăvălugul în vale, a ucis vreo câteva capre, și Cain cum a văzut întâmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Abel.

Atunci i-a dus mâncarea frățâne-su; cela a mâncat și Cain s-a întors acasă. Într-altă zi, când s-a mai dus cu mâncare la Abel, l-a găsit dormind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mâncare, s-a suit pe deal, a năruit câteva stânci; una a nimerit drept în capul lui Abel și el a rămas mort pe loc!

Cain se duce acasă și spune tătâne-su că l-a găsit pe Abel ucis de-o piatră. Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că niște capre au năruit o piatră și, cum dormea, nu s-a putut păzi și i-a făcut capătul.

Adam și cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, când l-a văzut, a început a plânge, că nu știa să-l bocească cum fac acum muierile. Tată-său sta și se uita la dânsul; nu știa cum să-l îngroape și cum se face mormântul. Cum ședeau așa, iaca vede-o vrabie cu-n gândac în cioc, l-a pus jos pe pământ, acoperindu-l cu țărână ori cu nisip, cu ce-a fi găsit, și pe urmă a zburat în treaba ei.

Adam a văzut minunăția asta, a chemat pe Eva și i-a arătat ce-a făcut păsăruica.

— Așa să facem și noi cu Abel, decât l-om lăsa să-l mănânce niște câini, ori niște ciori, ca pe-un hoit. Numai așa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa și să-l înmormânteze.

Dar Dumnezeu, care-i mare și le vede pe toate, nu l-a cruțat pe Cain, care a făcut cel dintâi omor. L-a luat și l-a pus în lună, întocmai așa cum a ucis pe frate-su Abel, ca să vadă oricine, cât a fi lumea și pământul, pe ucigașul cel dintâi!…

De-aceea se vede-n lună un chip de om stând în picioare și unul lungit, jos la pământ.

Citeste - Legenda Petelor de pe Luna

Legenda crivățului

Crivățul ieși odată la plimbare; dar era nebunatec, Doamne ferește! Pe unde trecea, făcea o mulțime de neorânduieli.

Întâi intră într-o grădiniță și cum intră, se apucă să scuture trandafirii cei frumoși, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele și rupse în dreapta și în stânga crengile pomilor încărcați cu frunze și cu fructe.

La câmp făcu și mai multe rele. Ici culcă la pământ grâul și-i zdrobi spicele, de-i risipi toate boabele, colo doborâ clăile de fân și le luî vârtej pe sus. Dar ce e și mai groaznic, dezrădăcină în pădure câțiva copaci bătrâni și-i răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând peste o turmă de oi ce păștea în tihnă, le împrăștie în toate părțile și le ameți, învârtindu-le. În câteva ceasuri stricase totul pe unde trecuse. Oamenii se jeluiră de toate relele ce le-a făcut Crivățul pe pământ, numai într-o zi.

- E un vânt pustiitor, stirgară unii.

- Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci și flămânzi! Ne-a stricat tot!

Îndată împăratul vânturilor chemă Crivățul de față și-l întrebă să răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre năzdrăvăniile lui.

Crivățul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără zicând numai:

- Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimanui; am vrut numai să mă joc cu florile, holdele și cu oile. Vina e a lor că nu știu de glumă!

- Așa glumă trece măsura, fătul meu! Îi răspunse împăratul vânturilor. Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deși e glumă, nu e bună! Ca să te înveți minte, eu nu ți-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieși de la închisoare. Atunci ai să te poți juca cu gheața și cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.

De atunci, Crivățul nu mai suflă decât iarna, pe pământul înțepenit de ger, bătut de viscol și înăbușit sub troiene de zăpadă. După dânsul aleargă lupii urlând și zboarp corbii flămânzi.

El vine la noi dinspre miazănoapte și răsărit, trecând peste câmpuri pustii și peste mări furtunoase.

Citeste - Legenda crivățului

Legenda Sfantului Dumitru

Trăia odată pe meleagurile astea un cioban; singur, izolat de lume, neștiutor de faptul ca ar mai exista și alți oameni în afara lui.

Într-o noapte, Dumitru a avut un vis în care i s-a dezvăluit ca sunt și alte făpturi pe pământ asemeni lui, așa că, dimineață, a pornit fără zăbavă departe de locurile sale familiare și a ajuns în cele din urmă într-un sat. Cel dintâi lucru care i-a atras atenția era ca oamenii intrau unul după altul într-o casa mare, fără a mai ieși apoi afară. Era o zi de duminică și toți creștinii se duceau la biserică.

Nevrând să rămână mai prejos, a luat și el drumul bisericii, dar, observând ca toți oamenii duceau cate un sac în spate, nu a stat mult pe gânduri, și-a umplut un sac cu paie și l-a aruncat pe spinare. Când a intrat în biserică , toată lumea i-a zis cu mustrare să lase sacul jos, însă el a întrebat nedumerit de ce nu și-l leapădă și cei din jur. De fapt, ceea ce zarea Dumitru în cârca semenilor săi nu erau altceva decât păcatele lor.

Toți oamenii din locașul sfânt șușoteau și rădeau fără vreo rușine, iar dracul, proțăpit într-o strană, îi însemna pe necuviincioși în cartea lui cu păcate. Furios ca Dumitru se arata prea evlavios, necuratul și-a înfipt dinții într-o piele de bivol și a tras de ea până când a slobozit un pârț cutremurător. Nimeni nu a văzut și nu a auzit fapta asta scârboasă, cu excepția lui Dumitru, care n-a putut rezista ispitei și a început să hohotească. Diavolul a respirat ușurat: omul râsese în biserică și avea motiv să îl treacă și pe el la catastif.

Amărât de greșeala lui față de Dumnezeu, Dumitru s-a întors fără preget la turma lui, hotărât să nu mai pășească niciodată în lumea păcătoasa din preajma sa. Au trecut ani după ani, și într-o zi, oamenii l-au găsit în bătătura lui, mort de multă vreme, dar fără nici o urmă de putreziciune. Așa s-a făcut că i-au recunoscut sfințenia și au ridicat pe locul stânei o biserică, care să aducă aminte de smerenia și curățenia celui numit de atunci încoace Sfântul Dumitru.

Citeste - Legenda Sfantului Dumitru

Legenda cainilor lui Sanpetru

În momentele sacre de peste an, când la miezul nopţii, preţ de o clipă, se deschid cerurile, oamenii cu sufletul curat îl pot vedea pe Sf. Petru stând la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu.Deoarece credinţele în sacralitatea lupului şi în puterea magico-mistică a acestui animal erau nu numai foarte răspândite, ci şi bine împământenite pe teritoriul vechii Dacii, proto-creştinismul l-a investit pe Sfântul Petru cu însemnele de patron/ păstor al lupilor.

Astfel, teribilele animale au fost numite „câinii lui Sânpetru”, punându-se în slujba lui şi dându-i deplină ascultare. Legendele spun că la miezul iernii, în ziua Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime şi „Nedeea Lupilor”, lupii primesc partea lor de hrană pentru tot anul. Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se arată înaintea lor călare pe un cal alb, le aduce ofrande şi le dă dezlegare să prade animale şi oameni. „Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru şi unde-i porunceşte el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. El îi orânduieşte după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii:

«— Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc.», fiindcă cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de şarpe.”

Citeste - Legenda cainilor lui Sanpetru

Legenda vinului şi a lui Februar

Anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via. Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut! Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat.

Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus cana. Oameni cuminţi. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea.

Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cană, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.

Citeste - Legenda vinului şi a lui Februar

Legenda „Legarea grânelor”

Se numeşte „Legarea grânelor” şi este un ritual străvechi celebrat pentru ca păsările să nu distrugă recoltele. La începutul secolului al XX-lea, Simion Florea Marian consemna un alt obicei potrivit căruia femeile ieşeau seara în curte cu diferite grăunţe în gură, pe care le scuipau cu ochii închişi, spunând:

„Cum nu văd eu acuma nimic, aşa să nu vadă nici păsările holda mea”.

Zilei de azi i se mai spune şi „Lunea Burdufului”, pentru că acum se isprăveşte burduful cu brânză. În vechime, la această dată aveau loc bătăi rituale spre a stimula fertilitatea amorţită în timpul iernii. „Lunea Burdufului” era ziua în care ţăranii tăiau burdufurile golite şi le dădeau unor tineri mascaţi să-i lovească pe holtei şi pe femeile sterpe. Nu scăpau de „bătaie” nici câinii, pentru că tot astăzi are loc „Tărbacul Câinilor”, „Goana Câinilor” sau „Jujeul”. Însă, de data aceasta, aveam de-a face cu o practică magică surprinzător de violentă, prin care se alungă simbolic iarna patronată de lupi, pentru a face loc verii patronate de cal, animal solar ce însoţeşte divinităţile din calendarul de vară al românilor.

Citeste - Legenda „Legarea grânelor”

Legenda ouălor roșii

Legenda spune că Maica Domnului a venit să-și plângă fiul iubit care fusese răstignit și a adus un coș cu ouă pentru a-i îndupleca pe cei care îi chinuiau fiul. Aceștia însă nu au fost impresionați de darul ei și au râs. Îndurerată, Maica Domnului s-a așezat în genunchi în fața crucii pe care era răstignit Isus, a pus coșul cu ouă jos, iar acestea s-au înroșit datorită picăturilor de sânge ce cădeau din rănile lui Isus. Văzând aceasta, Domnul a spus celor care se aflau de față că: „De acum înainte să faceți și voi ouă roșii întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.

Citeste - Legenda ouălor roșii

Legenda Dochiei-Legenda Babelor

Exista obiceiul ca intre 1 si 9 martie fiecare om sa-si aleaga cate o zi despre care sa spuna ca "asta-i Baba mea". Se crede ca asa cum va fi acea zi asa va fi si norocul omului in acel an. Aceasta traditie foarte veche, raspandita in toata zona balcanica, locuita candva de traci, este legata de niste stanci, existente numai la noi in tara, in Muntii Bucegi si Ceahlau, numite "Babele", respectiv "Baba Dochia", considerate simboluri ale primaverii. Celelalte popoare balcanice au numai legenda. In traditia populara se spune ca primele 9 zile ale primaverii calendaristice, numite si "zilele babelor", aduc cu ele o vreme capricioasa, schimbatoare, exact cum ne este prezentata Baba Dochia in legendele ajunse pana la noi, zile in care razele calde ale soarelui se intrepatrund cu ploaia, lapovita, ninsoarea si uneori chiar cu viscolul. Legendele Dochiei ne introduc in atmosfera specifica unui sat romanesc unde ocupatia de baza este pastoritul. Una din legende spune ca Baba Dochia, femeie puternica, dar apriga si rea, care nu se teme de nimic, "N-are frica de vreun ger/ Nu-i e frica nici de cer", dornica sa-si duca oile la munte, la pascut, o trimite pe nora ei, pe o vreme caineasca, sa-i aduca fragute. Pe drum, nora se intalneste cu un mosneag care o sfatuieste sa mearga undeva, intr-o valcea anume, unde sunt fragi copti.

Citeste - Legenda Dochiei-Legenda Babelor

Legenda lui Dumnezeu

La început a fost un Om. Și acest Om nu știa ce rânduială are Universul, nici ce menire are El în acest Univers. La început era Lumina, Întunericul, Universul care le acoperea și Omul, el singur în centrul și mijlocul celorlalte, încercând să găsească un motiv pentru existența a tot ceea ce era.

Și au trecut eoni de-a rândul, iar Omul a înțeles că pentru a afla ce este Universul și de unde se trage acesta, trebuie mai întâi să afle despre existența celorlalte două fețe ale sale, despre Întuneric și despre Lumină. Și Omul a pornit în căutarea Întunericului și după îndelungi epoci de căutare, găsindu-L, L-a înțeles și s-a temut de Acesta, apoi a  plecat în căutarea Luminii și după mii de eoni a găsit-O și a înțeles-O și s-a înfricoșat și de Aceasta.

După tot acest timp, Omul s-a oprit să contemple despre ceea ce aflase. După epoci nenumărate a înțeles ce înseamnă Binele, după alte epoci a înțeles ce înseamnă Răul și într-un sfârșit, înțelegând Universul întreg, acesta a devenit Înțelept și prin Înțelepciunea Nemărginită a putut să se așeze pe sine deasupra de Bine și Rău, deasupra de Întuneric și Lumină, tocmai la marginea celor ce erau, în Necunoscut.

Însă Omul stăruia în continuare întrebător, căci mai avea un singur lucru de aflat: propria-i menire. Și fiindcă era deasupra a tot ceea ce se găsea, Omul a hotărât să împuternicească Însuși Universul și să-i dea glasuri nenumărate pe care le-a numit Îngeri, ca aceștia să înmulțească pentru El Înțelepciunea. Și toți Îngerii au făcut într-astfel, însă le lipsea scopul. Omul, văzând aceasta și cunoscând că nimeni nu trebuia să știe scopul în afară de El, l-a numit pe acesta Adevăr și le-a poruncit apoi Îngerilor să slăvească Adevărul. Și aceștia au făcut într-astfel. Dar a văzut Omul că le lipsea minții lor puterea de a descoperi și de a crea întru spirit totodată, astfel că le-a dăruit Îngerilor suflul Libertății, ca singuri să poate avansa întru sporirea Înțelepciunii. Și atunci Îngerii au fost liberi.

Între timp, Lumina și Întunericul observau tăcuți tot ceea ce se  întâmpla, fiindcă stăteau în stânga și dreapta Omului. Și fiindcă Îngerii erau ființe ale Luminii, atunci Întunericul a cerut să fie Dreptate și Armonie și l-a rugat pe Om să împartă Îngerii în două cete egale. Omul s-a învoit, dar cu o singură condiție: alegerea să le aparțină Îngerilor. Și a suflat atunci Omul peste ei Inteligența și Conștiința și Îngerii s-au făcut cunoscători de Bine și Rău și au ales fiecare câte o parte și s-au împărțit în două cete, fiecare să ajute în propriile-i legi la sporirea Înțelepciunii. Iar Întunericul a fost mulțumit și Lumina a fost mulțumită de asemenea.

Și au trecut eoni fără număr și Înțelepciunea Omului sporea prin ajutorul cetelor de Îngeri, însă Omul nu putea încă să găsească răspunsul la ultima sa frământare: care îi este Lui menirea? Și a hotărât atunci Omul să convoace o întrunire la marginea Universului, departe de cetele de Îngeri, unde doar El, împreună cu Lumina și Întunericul puteau discuta în tihnă și neopriți de nimeni. Iar după îndelungi sfaturi, cei trei au hotărât să făurească încă un om, care să semene lor, fiecăruia dintre ei, să aibă atât Binele, cât și Răul în el, dar fără puterea de deosebire și să semene la înfățișare cu Cel Înțelept, pe care sub nicio formă nu trebuia să-l cunoască, ori să-l vadă în vreun fel, ori să ajungă să-l atingă în vreo ocazie, astfel încât pentru toate să existe o Ordine și un drum anume. Și au hotărât cei trei să disimuleze numele Celui Înțelept, să nu-l numească niciodată Om și să-l numească Dumnezeu, astfel încât nimeni să nu știe de Acesta și de vreo asemănare cu cel ce urma să fie creat.

Astfel Dumnezeu l-a făcut pe om din aceeași suflare din care i-a făcut și pe Îngeri, dar cu acoperământ și i-a dat un loc la granița dintre Bine și Rău ca să vadă cum se descurcă și a numit Dumnezeu acel loc Eden. Dar omul cel creat părea fără noimă și lipsit de orice fel de minte. Astfel Dumnezeu i-a dat minte și Libertatea de a umbla liber prin Eden. Și s-a uitat Dumnezeu și a chemat Lumina și a chemat Întunericul și s-au sfătuit. Și au hotărât împreună să-i dea omului Inteligență și Conștiință și ca să nu cunoască Binele și Răul, ca să nu-l vatăme pe acesta, a creat Dumnezeu mai întâi Timpul, ca toate cele ale omului să se întâmple în timp, iar Răul și Binele să fie cunoscute în măsurile lor mai mici și să fie liber omul să aleagă dintre cele două Căi. Și a făcut Dumnezeu într-astfel. Și omul era liber în Eden și sporea în inteligență și se uita cum trec zilele lui și vorbea deseori cu Dumnezeu care însă nu-și arăta niciodată fața.

Între timp, Întunericul observa tot ceea ce se întâmpla cu omul din Eden și îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască, doar ei doi. Și departe de tot ceea ce este, la marginea Universului, Întunericul îi propune lui Dumnezeu să-i ofere omului libertatea de a putea cunoaște Binele și Răul, astfel încât omul să poată alege una dintre cele două căi. Dumnezeu se învoiește și sădește în Eden Natura, cu feluriți copaci, printre care copacul Binelui și Răului, lăsând poruncă omului să nu guste din acesta, pentru a vedea cum se descurcă. Și astfel trec epoci de-a rândul, iar omul se bucură de tot ceea ce i se oferise, până când într-o zi găsește Pomul Binelui și Răului și fiindcă omul avea Libertate, la fel cum avea și Inteligență și Conștiință, se hotărăște să muște din fructele acestui copac. Astfel, omul din Eden ajunge să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, dar fiindcă omul trăia în Timp, nu putea cunoaște încă adevărata lor măsură. Lumina, văzând toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască și se îndepărtează amândoi până la marginile Universului. Lumina îl roagă pe Dumnezeu să-i dea omului puterea de a crea pe măsura lui. Dumnezeu se învoiește și-i dă omului din Eden Frumusețea și o întrupează în haine omenești și suflând peste ei, le dă amândurora putere de Viață și le poruncește să sporească întru Înțelepciune și să creeze o lume nouă

Citeste - Legenda lui Dumnezeu

Legenda Inului

Într-o vale singuratică din ţara aceea, locuia în vremea de demult un păstor cu nevastă şi copii. Păstorul acesta îşi ducea în toate zilele la păşunat turma sa şi-o păzea de fiarele sălbatice.
Dar, într-o frumoasă zi de vară, se trezi în păstor dorinţa să se caţere sus de tot, până în vârful munţilor, până la câmpiile de gheaţă ce străluceau în lumina soarelui. Vroia să privească de acolo lumea cea largă şi să-şi desfăteze sufletul şi ochii.

Se căţără, aşadar, pe pereţii pleşuvi ai stâncilor şi se târî peste pietrele alunecoase, mai sus, tot mai sus, până ajunsese şi la zăpada cea veşnică.

Însă, în zidul de gheaţă, păstorul zări o poartă lucrată cu toată măiestria. De la poarta asta pornea un drum lung şi întunecos, care se sfârşea la o sală măreaţă şi puternic luminată.

Păstorul păşi cu tot curajul pe drumul cel întunecos şi merse în sala cea  luminoasă. Dar îl cuprinse mirarea, când s-a găsit într-însa.
Pereţii sălii erau numai de cristal şi de pietre preţioase. În mijlocul sălii stătea o femeie, înfăşurată într-o mantie de argint, încinsă cu o cingătoare de aur, iar pe cap purta o coroană de diamante.
 Femeia aceasta era regina zânelor. Fecioare foarte frumoase, având părul împodobit cu flori la fel, stăteau în jurul ei şi o serveau. Copleşit de măreţia şi frumuseţea a tot ce văzuse, păstorul căzu în genunchi înaintea reginei zânelor. Regina zânelor îi zâmbi cu toată blândeţea şi vorbi cu o voce care îţi câştiga inima:
- Îţi dau voie să alegi din toate comorile ce vezi aicea, care ţi se par mai de preţ. Poţi să iei doar aur, sau argint, sau pietre preţioase.
Păstorul îi răspunse cu glas rugător:
- Dă-mi, o, frumoasă regină, florile ce ţii în mână, altceva nu doresc.
- Ţi-ai ales lucrul cel mai de preţ, îi răspunse ea.

Însă, deodată răsună bubuitul înfricoşător al tunetului. Regina zânelor, fecioarele ce-o slujeau, sălile luminoase, toate pieiră într-o clipă.

Trezindu-se ca dintr-un somn adânc, păstorul nu văzu înaintea sa decât întinderi de gheaţă. Pierise şi drumul care ducea la locuinţa reginei zânelor. În mână însă, avea buchetul cu flori albastre şi boabele cele mărunte.

Păstorul se coborî din creştetul muntelui ca să se ducă la turma sa. Dar turma ia-o de unde nu-i; pierise şi ea fără nici o urmă.

După ce alergă şi o căută peste tot locul, în zadar, se duse în sfârşit la coliba sa. Aici se îngrozi, când nevastă-sa îi spuse că el a lipsit de acasă un an de zile şi că în vremea aceasta lupii şi urşii îi sfâşiaseră turma.

Însă, păstorul, fiind un om curajos, îşi veni repede în fire şi-i zise nevestei sale:
-Dacă-i aşa, voi săpa pământul şi voi pune într-însul seminţele de flori ce mi-a dat regina.
Şi făcu precum zise. Nu după mult timp, pe întreaga întindere a ogorului crescură mii de plante, purtând pe ele flori albastre. Acum şi nevasta păstorului prinsese dragoste de florile cele frumoase.

Deseori, în timpul nopţii, regina zânelor cobora de pe munte, pe o rază de lună şi binecuvânta semănaturile. La urmă, florile se trecură şi făcură seminţe.

Într-una din zile, regina zânelor veni în coliba păstorului şi-i spuse şi lui şi nevestei lui că această plantă care dă flori albastre este inul, de pe urma căruia oamenii vor avea foloase foarte mari.

Le arătă cum se lucrează, învăţându-i cum să-l toarcă şi să-l ţeasă.

În scurtă vreme, păstorul şi nevastă-sa se îmbrăcară în haine făcute din din darul bunei şi frumoase regine a zânelor.

Aceasta se spune că este obârşia inului: căci regina zânelor veghează şi astăzi  ca darul ei să fie preţuit şi cinstit.
Cercetează fără să fie văzută, casele unde se toarce inul şi unde se găsesc fete care torc şi ţes fără voie bună, le rupe firul sau le încurcă legătura.
Dar unde găseşte fete sârguincioase, le dă şi ea o mână de ajutor.

Citeste - Legenda Inului

Legenda Blestemul comorii lui Pintecan

La fel de sinistru este – spun legendele – şi blestemul comorii lui Pintecan, un alt sătean care a găsit un butoiaş cu galbeni de aur, îngropat la rădăcina unui nuc. În noaptea imediat următoare, „norocosul” Pintecan aude în vis o voce care-i porunceşte să construiască o biserică pe locul unde a descoperit banii sau îl va ajunge blestemul comorii. Dimineaţă, Pintecan a ignorat visul, grăbit să se îmbogăţească. Şi-a împărţit comoara în familie şi s-a apucat de afaceri prospere.  La doi ani de la eveniment, când se întorcea acasă, şi-a găsit băieţelul de doi ani spânzurat între gratiile de la pătuţ. În noaptea nenorocirii, a visat din nou aceeaşi voce care l-a avertizat că dacă nu face biserică, va  fi lovit de necazuri şi mai mari. Şocat, omul a construit cea de-a două biserică a satului, care este vizibilă şi astăzi.

Citeste - Legenda Blestemul comorii lui Pintecan

Legenda iarbii fiarelor pentru lacat de descuiat

Daca ai pierdut cheia unui lacat si nu-l mai poti descuia, te duci in padure, cauti culcusul unei familii de arici si iei puii, ii aduci acasa si-i incui intr-o cutie, cu zabrele
daca se poate.In timpul noptii, aricioaica vine pe urmele puilor sai, ii gaseste inchisi si pleaca in cautarea unui fir de iarba care ar avea puterea sa faca lacatul sa se deschida.Se numeste iarba fiarelor, cred ca ai auzit de ea.Atunci pleci si tu pe urmele mamei-arici si descoperi care este iarba respectiva, pe care, dintre toate animalele numai aricioaica o cunoaste.Si capeti, astfel, o informatie de care te poti servi de cate ori ai un lacat de descuiat.

Citeste - Legenda iarbii fiarelor pentru lacat de descuiat

Legenda Comorii din VIrful Obirsiei

Un tigan si o tiganca veneau pe jos de la Cerna Sat. Plecasera dupa amiaza si drumul era destul de lung. Trebuiau sa ajunga in satul Obirsia. Tiganul mergea mai repede, dar se oprea din loc in loc sa-si astepte femeia. Asa a facut si in Virful Obirsiei. Era deja spre seara cind tiganca a vazut o flacara deasupra lui si s-a speriat. Barbatul s-a ridicat in picioare si i-a spus ca flacara nu arde. A trimis-o pina la prima casa sa caute o sapa, iar el a ramas acolo sa pazeasca locul. Intre timp a atipit si a visat ca cineva i-a spus sa pastreze numai o parte din bani, iar restul sa-i dea primului trecator ce va veni.
Cind s-a intors femeia cu sapa, barbatul ei a sapat si a scos la iveala o caldare cu bani din aur. I-a desertat si a facut trei parti egale. A asteptat pina a sosit primul trecator, care l-a rugat sa-i dea si lui macar o mina de aur. Atunci, tiganul i-a spus ce visase si l-a rugat sa ia doua dintre cele trei parti pregatite.
Legenda spune ca omul a acceptat bucuros, dar dupa un timp s-a ales praful de averea lui, iar tiganul, cu partea lui, s-a pricopsit.
Asadar, lumea comorilor din tinutul Mehedintilor atrage ca o uriasa forta nevazuta, fiind o lume a fabulatiei si a mitului. Dar nu numai comorile cu legendele lor atrag calatorii spre Muntii Mehedinti. Ei sint "munti vii", calcati de opinca ciobanului si de copitele oilor, munti in care s-a nascut cintecul ce picura discret ca apa unui izvor. Si merita cunoscuta frumusetea fara seaman a acestor locuri, a istoriei si a minunatelor traditii din aceasta zona.

Citeste - Legenda Comorii din VIrful Obirsiei