Legenta Tărlungul.

Cândva, se spune că un cioban nu avea voie să-şi vadă nevasta până nu cobora cu oile  din munţii Ciucaşului. Soţia s-a hotărât să meargă după el în munţi. A plecat la drum şi când a trecut de Gârcini a început să bată vântul tare şi i-a apărut un moş în cale. Moşu i-a zis să se întoarcă, dar ea şi-a văzut de drum. Când a ajuns în Valea Dracului a început furtuna şi a apărut iar moşul spunându-i să se întoarcă. Ea şi-a continuat drumul şi atunci a fulgerat şi a tunat şi a fost transformată în stană de

Citeste - Legenta Tărlungul.

Legenda Lacului Batca Doamnei din Piatra-Neamt

Lacul Batca Doamnei s-a format prin bararea raului Bistrita care trece prin Piatra-Neamţ si indiguirea laterala a acestuia, in anul 1962. Acest lac este alimentat atat de apa care vine din lacul Izvoru Muntelui (Bicaz), apa ce curge prin canalul Hidrocentralei de la Stejaru, cat si de apa care curge prin vechiul curs al raului Bistrita, insa aceasta din urma are un debit scazut. Ca afluent al raului Bistrita se mai adauga si paraul Doamna, parau ce se varsa in partea dreapta a Lacului Batca Doamnei. Lacul Batca Doamnei se gaseste la o altutudine de 325 metri, acesta avand urmatoarele dimensiuni:

• suprafata de 235 de hectare
• lungime maxima 3200 metri
• latime maxima 1050 metri
• adancime maxima 15.5 metri
• volum: 10 milioane de metri cubi

Apa potabila ce este consumata de catre locuitorii orasului Piatra Neamt este furnizata intr-o mare masura de apa Lacului Batca Doamnei.

Citeste - Legenda Lacului Batca Doamnei din Piatra-Neamt

Legenda Lacului Siutghiol

De mult de tot, la răsărit de Canaraua de azi, unde este astăzi lacul Mamaia (Siutghiol), era un sat cu oameni foarte răi, ce nu ar fi primit pe nimeni spre găzduire la ei, oricȋt de sărman ar fi fost călătorul ursit să trecă prin satul lor.
          Ȋntr-o zi de sărbătoare, cȋnd toţi oamenii erau pe acasă, un om străin a intrat ȋn satul lor, cerȋndu-le găzduire pentru o noapte.
          Văzȋnd călătorul că ȋntr-un sat atȋt de mare nu se găseşte nici un om primitor, s-a ȋndreptat şi el mai spre marginea satului, urcȋndu-se pe un tăpşan de loc, unde era o casă mică de piatră, a unei femei sărmane, care s-a ȋndurat şi a primit pe călător. Dar femeia, fiind foarte săracă, se văita mereu că nu are cu ce-şi ospăta musafirul neaşteptat. Atunci călătorul spuse văduvei să pună un tezec proaspăt de vacă ȋn cuptorul sobei, ȋn cenuşe. Care nu-i fu mirarea femeii cȋnd, după puţin timp, răscolind ȋn vatră, găsi o pȋine mare şi gustoasă, cu care ȋşi sătură călătorul şi care pȋine nu se mai termina deloc, căci, de cȋte ori rupea din ea, pȋinea creştea la loc.
          Ȋn sfȋrşit, a doua zi după plecarea oaspetelui minunat, satul cu oamenii aceia atȋt de răi se scufundă sub apă, prefăcȋndu-se ȋntr-un lac mare şi adȋnc, rămȋnȋnd numai un mic ostrov cu casa femeii celei bune. (n.a. „Auzită de la moş Seit Agi Ali, din Taşaul”)

Citeste - Legenda Lacului Siutghiol

Legenda Apa Sâmbetei

Și cică apa Sâmbetei ocolește de trei ori pământul, ca un șarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pământ și merge până în iad și duce acolo sufletele păcătoșilor să s-adune pe fața apelor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Și de aceea e bine să faci cruce și să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, și să sufli peste apa din doniță și să verși puțin din ea până nu bei, ca să fugă și să se scurgă sufletele păcătoșilor care s-au adunat pe fața apei.

Citeste - Legenda Apa Sâmbetei

Legenda raului Bac

Raul Bac izvo­raste din batrana padure de fag si stejar a rezervati­ei Plaiul Fagului. Legenda despre originea sa este pe masura pito­rescului codrilor de fag. Se spune ca mai demult pe pamanturile astea locuiau niste oameni uriasi. Acei giganti erau atat de mari, ca numai un sat sau doua de-ale lor incapeau intre Prut si Nistru. In cateva sute de pasi, gigantii ajungeau de la Prut la izvoarele Bacului. Alte cateva sute, si ajungeau deja la vecinii lor de la Nistru. De la o vreme insa, numarul gigantilor se tot imputina, si incepusera sa apara tot mai multi oameni.

Si iata ca intr-o zi, o fetita de urias se juca langa o padure batrana, care insa pentru ea era ca o intindere de ierburi pitice. Fetita mangaia frunzele micilor arbori seculari, cand vazu la marginea padurii niste creaturi ca niste gaze – era un om mititel care ara o bucata de pamant cu un plug de lemn manat de sase boi. Fetita, care nu mai vazuse asa ceva, a luat cu mare atentie omuletul cu boii sai si i-a dus pana la casa ei de pe marginea Prutului, cateva sute de pasi mai incolo. Ajunsa acasa, o intreba pe mama ei despre misterioa­sele creaturi – prichindelul cu 2 picioa­re si incornoratii cu 4 picioare. Mama i-a spus fetitei sa nu le faca rau, ci sa-i duca inapoi de unde i-a luat, iar cand se va intoarce inapoi, o sa-i spuna o poveste despre ei. Fetita duse omuletul inapoi, iar acesta, speriat, fugi acasa. Se intoarse si fetita de gigant la ai ei, iar mama ii povesti: „- Creaturile pe care le-ai vazut se numesc oameni. Ei sunt ca noi, doar ca mult mai mici. Incor­noratii cu patru picioare se numesc boi, sunt niste animale care ii ajuta pe oameni in munca lor. Noi, uriasii, vom disparea in curand, iar oamenii ne vor lua locul. Ei vor stapani pamantul, vor cultiva graul si vor coace paine, vor privi la cer, se vor juca, se vor iubi. Vor cunoaste toate bucuriile noastre atunci cand noi nu vom mai fi.” Fetita se revolta: „- Dar de ce? De ce vom disparea? Si cum ar putea vreodata ca acele… gazulite pe care ii numesti oameni sa mosteneasca Pamantul in locul nostru?”. Atunci mama o trimi­se pe fetita la tatal ei, care era om de stiinta (discutia cu tatal nu apare in legenda originala).

Tatal ei ii explica: „Noi, uriasii, putem exista doar pentru ca aerul pe care il respiram este foarte bogat in oxigen si foarte curat. Insa acum, aerul devine din ce in ce mai sarac si mai murdar, e tot mai greu de respi­rat si ne imbolnaveste tot mai mult. Furnalele noastre ard prea mult fier, masinile noastre gigante ard prea mult oxigen. Daca o sa continuam tot asa, ori o sa disparem, ori o sa devenim tot mai mici, pana cand o sa ajungem ca omuletii pe care i-ai vazut. Ei insa pot sa traiasca chiar si in aerul mai poluat care ne imbolnaveste pe noi. Asa ca ei vor mosteni Pamantul.” „Si daca noi suntem de vina, de ce nu oprim furnalele si masinile?”, intreba fetita. „Eh, astea-s lucruri pe care nu stiu daca le poate pricepe o fetita-gigant. Si nu e atat de usor pe cat am vrea noi”, – zise tatal. „Poate cand o sa cresti mai mare.” Apoi adauga bland: „Multi giganti-mari nu au nici mintea unui copil ca tine, ci sunt orbiti de dorinta de putere, de ideologii politice sau dogme religioase si chiar cei care spun ca ne protejeaza natura sunt si ei la fel. Uriasii acestia aud, dar nu asculta, pri­vesc, dar nu vad, citesc, dar nu pricep. Ca sa priceapa, ar trebui sa renunte la orgolii, dar nimeni nu vrea asta.” Intr- adevar, fetita nu intelese prea mult din ce ii spusese tatal. Se gandea ca e inca prea mica si vroia sa creasca mare cat mai repede, ca sa inteleaga si ea. Insa ii parea rau de gigantii ei si o apuca furia gandindu-se ca iata, o sa vina o vreme cand toti uriasii vor disparea si vor fi inlocuiti de oameni. In supararea ei, vru sa se razbune. Se porni sa-l gaseas­ca pe omul cu boii si pe alti oameni, sa-i striveasca, dar nu-i gasi, pentru ca pe atunci, oamenii isi faceau casele in codri, iar in inima codrilor, fetita- gigant nu putea sa vada si nu s-a gandit sa cerceteze. Dupa ce cauta pana obosi, fetita de urias se opri langa codrii de fag si stejar din Plaiul Fagului si se aseza pe un deal. Se gandea la soarta gigantilor, iar apoi isi dadu seama cat de nedrept este sa arunce vina pe oameni si cat de urata era intentia sa-i omoare si i se facu rusine. De tristete pentru soarta uriasilor sai si de rusine pentru ca a vrut sa-i ucida pe oameni, fetita incepu sa planga. Fiecare lacri­ma era mare cat un butoi de apa. Si pe locul unde plangea fetita de urias a inceput sa curga un suvoi, apoi un rau puternic. Apa a inundat repede padurea si valea, iar omul cu boii, care se ascundea prin preajma, a fost luat pe nepregatite. S-a dat la o parte din calea apei, dar pe unul dintre boi nu a reusit sa-l salveze si acela s-a inecat. Cum pe atunci localnicii ii spuneau boului „bic”, asa i-au dat si denumirea raului. Pana la urma, gigantii intr-adevar au disparut, in locul lor au ramas doar oamenii, iar acestia s-au asezat de-a lungul raului.

Legendele si misterele Bacului nu se termina aici. Un fenomen miste­rios, Cheile Bacului, a atras atentia mai multor personalitati basarabene importante – Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Zamfir Arbure, si a infierbantat imaginatia localnicilor. Scriind despre Cheile Bacului, Cantemir spunea ca „Pe langa aceasta cetate (Lapusna) se afla pe raul Bacu, Chisinaul, un targusor de mica importanta. Nu departe de el se vede un sir de pietre foarte mari asezate in linie atat de dreapta de parca ar fi puse de mana omului. Dar ce ma impiedica sa cred aceasta este atat marimea pietrelor, cat si lungimea traseului pe care se afla, caci unele au trei sau patru coti pe fiecare latura a unui patrat, iar sirul lor se intinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. In limba tarii li se spune Cheile Bacului si taranii, in simplitatea lor, spun ca ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa Bacului.” Superstitia la care face referire Cantemir era bazata pe urmatoarea legenda:

Se spune ca Dracului i-a venit odata ideea sa bareze apa Bacului cu bolovani, ca sa faca un iaz cu peste, unde sa stea si el sa pescuiasca, sa fumeze o tigara, sa bea o tuica si sa-si faca un gratar. Planul era insa foarte viclean, caci Michiduta nu-si alesese intamplator acest loc – apa urma sa se ridice, iar oamenii de pe malurile raului, sa se inece, astfel incat Dracului sa-i priasca mai bine distrac­tia. Lucrarea urma sa fie realizata peste noapte, ca dracii nu puteau sa lucreze in lumina soarelui. La comanda lui Scaraotchi, toata dracaraia s-a adunat si a inceput sa care pietre, ca sa bareze raul. Spre dimineata, lucrarea era aproape gata. Mai lipsea un bolovan si era ter­minata. Insa tocmai cand se pregateau sa-l arunce si pe ultimul, cocosii din sat, care au prins de veste ce pregatesc incor­noratii, au inceput sa cante desteptarea. Dracii s-au speriat ca rasare soarele si au lepadat stanca, fugind inapoi in iad. Si asa au scapat oamenii de planul lui Scaraotchi, iar in urma au ramas bolo­vanii din Cheile Bacului (legenda e usor

modernizata).

Spre deosebire de Cantemir, Hasdeu credea ca pietrele de la Cheile Bacului erau puse acolo de oameni. In opinia sa, Cheile Bacului faceau parte dintr-un zid de aparare antic, care se intindea intre Prut si Nistru si taia Basarabia de la nord-vest la sud-est. Acest zid ar fi fost construit de bastarni, in secolele 2-3 i.e.n. In timp, localnicii au folosit piatra din zid pentru a-si face case, astfel incat mai ramasese in picioare doar portiunea de la Cheile Bacului. Hasdeu nu aduce insa dovezi pentru aceasta ipoteza. In plus, o cercetare mai recenta indica faptul ca, chiar si daca pietrele de la Cheile Bacului ar fi fost puse de oameni, acestea nu aveau pozitionarea caracteristica zidurilor de aparare, ci puteau fi mai degraba marcaje pentru rutele comerciale. Insa sia aceasta e doar o ipoteza.

Zamfir Arbure dedica si el cateva pagini acestui fenomen in lucrarea sa, „Basarabia in secolul al XlX-lea”, publicata in 1898. La acel moment, Zamfir Arbure, vorbea deja despre aceste pietre ca despre un fenomen cu aura mitica – despre ele se stia din batrani, dar nu era prea clar daca mai sunt sau nu si nici cu exactitate pe unde sunt. Influentat de studiile lui Hasdeu, Arbure credea in provenienta antropica a acestui fenomen. Dupa mai multe explorari, cercetatorul le localizeaza pe mosiile Ghidighici si Petricani, in apropiere de Chisinau, folosindu-se de o marturie de-a tata­lui sau, care le vazuse candva. Nu era sigur daca acestea se mai pot vedea, caci localnicii luau pietre din Cheile Bacului pentru gospodariile lor, iar daca lucrurile aveau sa continue la fel, acest monument urma sa dispara definitiv (aici am putea sa facem o paralela cu cei ce iau pietre din toltre sau de la Orheiul Vechi).

Urme ale Cheilor Bacului aveau sa fie vizibile pana in anii ’60. Odata cu constructia barajului de la Ghidighici, in 1964, Cheile Bacului au disparut definitiv. O parte din stanci sunt acum sub apa, altele au fost folosite la constructia barajului, iar cele ramase au fost distruse cu explozibil. Astfel a disparut unul dintre cele mai fascinante locuri din Basarabia.

Din pacate, raul Bac este cel mai poluat afluent al Nistrului. In bazinul sau hidrografic, cu o suprafata un pic peste 2000 km², locuiesc peste un milion de oameni (un sfert din populatia Moldovei), iar densitatea populatiei este de 470 de locuitori / km² (de patru ori mai mare decat media in Moldova). Aici se afla cateva dintre orasele importante ale tarii, inclusiv capitala Chisinau. In afara de problemele legate de suprapopularea si activitatea industriala din bazinul sau, problemele ecologice ale raului sunt amplificate si de absenta unor statii de epurare in partea sa superioara, motiv pentru care toate apele reziduale sunt varsate direct in rau. Pe mai multe sectoare ale raului, indicatorii pentru substante chimice toxice, periculoase pentru sanatate, depasesc cu mult normele admise, pe alocuri chiar de zeci de ori. In aval de Chisinau, toti acesti indicatori sunt de 5-10 ori mai mari decat cele recomandate. Aceasta poluare puternica afecteaza grav si biodiversitatea pe rau. In Bac practic nu mai sunt pesti si treptat dispar si alte animale de apa.

Firul de apa ce strabate Chisinaul are nevoie de o interventie energica, pentru a fi salvat si revitalizat. Poate construirea unor statii de epurare a apei si o implicare mai activa a comunitati­lor locale pentru reducerea pe cat posi­bil a poluarii cauzate de oameni sau de diverse activitati industriale va permite protectia si revitalizarea acestui rau important pentru Moldova. Prin astfel de activitati, putem spera ca pe viitor, sa-i readucem raului Bac un farmec al naturii si o curatenie a apelor pe masura legendelor care il inconjoara.

Citeste - Legenda raului Bac

Legenda raului Prut

Intr-un sătuc de munteni trăia un băiat pe care îl chema Prut. Acesta mergea în pădure să aducă lemne. Într-o seară munci cu atât spor încât nu își dădu seama când se lăsă întunericul. Așa că hotărî să rămână să doarmă în munți. Găsi un pin uriaș și își făcu adăpost pentru o noapte chiar sub el.  În somnul său visă o fată frumoasă toată îmbrăcată în verde ce se apropia de el cântându-i. Băiatul și-a întins mâna înspre ea, dar fata dispăru imediat iar el se trezi. Tot ce găsi era o panglică verde legată de o creangă. Băiatul simți că se indrăgosti de fata în verde, așa că decise să o găsească.

                Astfel încât, pe măsură ce seara se apropia, Prut se ascunse sub pinul cel înalt dar fără să adoarmă. O dată cu venirea nopții, sosi și fata îmbrăcată în verde. Băiatul sări deodată și o luă în brațe și o întrebă cum o cheamă. La început, fata era speriată, dar apoi zâmbi și răspunse: Hoverla. Din acea seară, Prut nu mai fu niciodată văzut de săteni. Trăia în munți cu Hoverla, împlinindu-și dragostea.

                Totuși, Hoverla era fiica muntelui Tsar și astfel nu îi era permis să coboare dintre munți printre muritori. Când tatăl ei a aflat de dragostea sa pentru Prut, a blestemat-o. Hoverla simțea că nu poate să trăiască fără dragostea sa așa că s-a aruncat de pe o prăpastie înaltă. Imediat s-a ridicat teroarea și a distrus tot ce era în cale.

                Dimineața următoare, când soarele a răsărit, în locul văii apăru un munte uriaș. Pentru multă vreme Prut a plâns-o pe Hoverla. A fugit în munți și nu s-a mai întors niciodată. De atunci, un râu a început să curgă, făcându-și loc printre stânci.

                Și oamenii au numit râul Prut, iar muntele Hoverla.

Citeste - Legenda raului Prut

Legenda raului Buzau

 Se spune ca a fost o data o femeie foarte saraca, ce umbla desculta si imbracata in zdrente si traia singura intr-un bordei sapat in pamant la marginea satului. Zi de zi lacrimile ii curgeau siroaie pe fata pana cand aceasta a nascut un copil cu parul din aur. Curiozitatea a atras catre bordeiul femeii multi oameni cerand copilul pentru a-l creste ei. Nu a vrut sub nici un chip sa il dea, iar spre uimirea tuturor, cel mic le-a raspuns el insusi ca nu vrea sa plece de langa mama sa. Aceasta minune a ajuns pana la urechile imparatului Zizin-Craiul ce si-a trimis crainicii sa confirme existenta copilului si sa-l aduca la palat. Vazand ca nu este cu putinta, imparatul a plecat intr-o  dimineata catre bordeiul femeii, unde spre surprinderea ei copilul a fost de acord sa plece impreuna la palat cu Zizin-Craiul. Acesta se afla in mijlocul codrului, inconjurat de flori catifelate si arbori cu trunchiul de sticla verde. Pe masura ce copilul crestea firea lui se schimba, devenind ganditor, tulburat de nelinisti, inchis la suflet.Tocmai din acest motiv i-au spus Buzau, insemnand cel tulbure, inchis la suflet si neinteles. Dupa venirea slujitorilor Craiului Negru, acesta decide sa plece impreuna cu ei. Isi ia ramas bun de la craiul Zizin si imparateasa, apoi incet se indeparteaza parca ascuns in splendoarea parului auriu. Pe drum incepe sa-si smulga cate un fir de par, ce se transforma in cercuri luminoase calauzindu-i calea prin paduri si peste dealuri. Incet, incet durerea il istoveste si primul rau intalnit in cale este intrebat de locul unde se afla Dunarea. Raul era Siretul ce se indrepta de asemenea spre Dunare, spunandu-i ca este cale lunga pana la ea. Acesta ii mai destainuie ca duce cu el toate comorile scoase din adancuri cu gandul de a marii bogatiile Dunarii. Buzau slabit de putere, se oglindeste in apa si observa ca nu mai era tanarul dinainte, fara nici un fir de par in cap si parca imbatranit fara vreme, se prabuseste in Siret, iar tot drumul parcurs de el se transforma in rau, al carui nume ramane Buzau.

Citeste - Legenda raului Buzau

Legendele Râului Doamnei

Râul Doamnei are cel mai mare bazin hidrografic dintre râurile Munteniei, adunându-şi izvoarele de sub Moldoveanu, dar şi de sub munţii dinspre răsărit: Căpăţânii, Leaota, până la Ludişorul – şi ducându-le, apoi, vreo 40 de kilometri printre alţi munţi cu denumiri cel puţin pitoreşti dar cu înălţimi la fel de respectabile: culmea Ţuicii şi Culmea Slăninii sunt, cred, suficiente ca să vă faceţi o idee despre firea glumeaţă a vechilor locuitori care au pus asemenea nume unor plaiuri înierbate, pe alocuri golaşe, care-1 însoţesc până spre Bahna Rusului şi mai jos, până la Nucşoara, prima comună ce le iese în cale. Cum s-ar zice, mitul vechi al Daciei, unde curge lapte şi miere, s-a modernizat prin secole de interferenţe. Imaginea raiului pe pământ cum ni s-a fixat tuturor din poveştile babelor în serile lungi de clacă la porumbi cam aceasta era: acolo curge un râu lin de lapte printre maluri căptuşite cu pâine coaptă bine la cuptor, şi cui i-e foame n-are decât să ia o sapă, să intre în râu, să-şi taie cât îi trebuie şi să soarbă la fel. Din loc în loc mai sunt pajişti cu miere, garduri cu cârnaţi afumaţi şi câte bunătăţi toate. Eu nu ştiu dacă realitatea din teren, cu denumirile de pe hartă, reprezintă transfigurarea în expresie toponimică a acestui rai al leneşilor şi flămânzilor, dar dacă este aşa, grădina lui Moş Adam şi a Moaşei Eva a fost adusa la parametrii normali, cum am spune astăzi, pentru că într-adevăr laptele nostru este ţuica şi fără slănină nu se poate. Dacă ai norocul să treci, fie şi cu maşina, pe vale în sus, cam după Sfântu Gheorghe, când se închid luncile, vei constata, iubite cititor, că ai nimerit într-o imensitate de petale albe strălucitoare: florile de prun acopăr frunzele abia înverzite şi fac din ramuri bulgări-bulgări de omăt moale, vegetal. Dacă se întâmplă să cobori pe aceeaşi vale toamna, între Sânte Marii, şi chiar mai târziu, până la Arhanghel, şi ai geamul deschis la maşină, trebuie să te ţii bine în centura de siguranţă că mirosul de ţuică te saltă afară de la volan şi simţi că pluteşti în aer şi te rupi în o mie de părţi deodată, după toate livezile unse cu brumă, după toate butiile ori povernele. Aşadar, acolo, sus, la izvoare, spre răsărit se desprinde, din creasta Făgăraşilor, Culmea Slăninii – cu vârfuri precum Păpăul, 2314 m, sau, mai aproape încă de povestea noastră, Faţa Unsă, 2223 m – iar spre apus, cuprinzând în căuşul său şi râul Vâlsan, culmea Ţuicii cu vârful Picuiata, 2437 m – aproape cât Moldoveanu, 2452 m – de parcă acolo sus ar fi Povarnă povernelor şi picură din ea zeama mult râvnită a raiului ăstuia al nostru, pământean şi pământesc (să nu-i zic de-a dreptul pomântesc, de la poama prunii din care ne sugem visele) – astfel că n-aveţi cum să mai ziceţi, iubiţi cititori că denumirile acestea sunt întâmplătoare: se potrivesc de prea, prea – atât intre ele, cât şi cu noi, bieţii oameni supuşi pomilor fructiferi, sau pământului împomat cum se zice pe aici.
Mai la vale râurile acestea care vin din Făgăraş devin cam toate pe aceeaşi linie eponime, adică îşi dau numele unor localităţi. Pe râul nostru sunt Domneştii, pe Vâlsan sunt Vâlsăneştii, pe Argeş este Curtea de Argeş (altele, precum Topologul, devin eponime abia jos, în câmpie – vezi Topolovenii, de pildă). Iar linia aceasta care transformă apele în localităţi este chiar drumul numit al Basarabilor – astăzi, una dintre cele mai frumoase şosele din ţară trecând de-a curmezişul peste văi şi dealuri, având oglinda Făgăraşilor spre nord, şi întinsul şesurilor la sud, departe – şi care din loc în loc lasă ochiul să se scalde şi să se minuneze dând ocol unor aşezări omeneşti de vis: satele stau albe şi rotunde ca pe fundul unei copăi – ori se înlănţuiesc în salbă neîntreruptă de case pe o parte şi pe alta a râurilor la vale şi la deal, iar fumurile de la coşuri parcă nu le leagă de cer, ci de pădurile care se preling toate aliniate deasupra lor, până la fâşia de iarbă mereu crudă ce face patul nesfârşitului pomăt.
De la Domneşti la vale, Râul Doamnei merge astfel, încărcat de sate pe o parte şi pe alta, cu o luncă aproape egală peste tot, de circa 2-3 kilometri, până la Piscani, vreo 25 de kilometri, o nimica toată ai zice, dar câte lumi în fiecare sat şi cătun, câte obiceiuri, câte soiuri de oameni... La Piscani valea îşi pierde umărul din stânga dealul curmându-se brusc şi intrându-se în lunca largă a Râului Târgului, mai mic, venind de la Câmpulung şi vărsându-se în Râul Doamnei aici, la Podul Belului, exact unde a fost un castru roman bine individualizat de arheologi în perioada interbelică – şi bine ales de bravii noştri petrolişti acum ca să pune chiar pe el câteva sonde de petrol.
Coborâm la câmpie, de, istoria se transformă, şi ea, în combustibil, se consumă.
Umărul drept al văii noastre se prelungeşte, însă, cu aproape 10 kilometri, până la Miceşti unde, la Capul Piscului, se pierde şi el lin, rupt de valea Gârlei Păuleasca. Cine ia drumul la vale pe malul drept al râului cu gând să ocolească pe la Capul Piscului şi să intre în Valea Păuleştii, spre chingile noastre de la Bunaia, Ţânca, Buştenet, şi mai ales dacă vine mai de la deal unde relieful este mai rupt, dealul mai mândru – nu se poate să nu observe această sfârşire tristă a lui: parcă se tot micşorează şi intră în ierburi – ai zice, nu fără oarecare umilinţă. Vedeţi doar: şi numele satului o spune, Miceşti, pentru că se micesc dealurile şi colinele. Mai sus, iarăşi am văzut: Piscani, pentru că celalalt umăr al dealului se rupe mai bărbăteşte, lasă loc la un oarecare pinten sau pisc spre valea cea largă a Râului Târgului.
Denumirile nu sunt întâmplătoare, ţin de relief, şi se vede că cine le-a dat a cunoscut bine, dar bine de tot, aceste locuri. Par denumiri întemeietoare.
De la Miceşti în colo până la Piteşti, unde împreună cu Râul Târgului râul nostru se varsă în Argeş, mai e ca la o aruncătură de băţ. În dreapta, spre apus cum cobori, urmează Valea Argeşului, care pe noi nu prea ne-a interesat niciodată. Argeşul este un râu drept; sus, la munte, e un simplu izvoraş, numit Râul Caprei, nu captează sutele de izvoare pe care le atrage pe dedesubt, de sub munţi, Râul Doamnei. De altfel, o mândrie locală a noastră, ne face pe toţi, când suntem mici, să zicem că nu e aşa, nu Râul Doamnei se varsă în Argeş, e invers, al nostru e mai mare. Nu e fiu de ţăran de Jupâneşti, de pildă, care să fi ajuns prima oară la Piteşti, pe la vârsta de 12-14 ani (când merge, adică, singur) – şi să nu se fi dus dincolo de Podul Viilor, să vadă cu ochii lui această vărsare nefirească. De acolo, însă, vine sceptic şi „micit” oarecum, constatând că da, aşa este, apa din Râul Doamnei curge în Argeş – dar începe apoi discuţia, şi mândria compensatorie: asta se întâmplă doar pentru că este albia Argeşului mai joasă, dar tot râul nostru e mai mare. Discuţiile acestea erau valabile până prin anii ‘60, când râul era râu – după aceea, însă, când a fost luat la hidrocentrala de la Vidraru pe sub munte, nu-şi mai au rostul: Râul Doamnei a rămas o gârlă ceva mai mare, şi atât.
Dacă apele au încăput sub puterea omului – dealurile, în schimb, n-au abdicat încă de la menirea lor. Vorbeam de Râul Târgului care se varsă la Piscani în Râul Doamnei. Ei bine, deşi mai mic, valea acestui râu este mult mai largă – şi, lucrul cel mai important, el nu-şi pierde dealul din stânga, dinspre răsărit. La Valea Mare, de pildă, lângă Piteşti, unde şi-au avut Brătienii casele, unde a locuit Liviu Rebreanu, Ion Pilat şi unde şi-a avut şi Mareşalul Ioan Antonescu un conac, râul se numeşte Râul Doamnei – dar dealul dinspre răsărit este Dealul Târgului. Aici ţi se cam încurcă limba dacă nu eşti atent, că pe Dealul Târgului se află Târgu Dealului, localitatea care înglobează şi Valea Mare. Lucruri cam „pitite”... Cert este că acest deal denumit aici al Târgului se prelungeşte până departe în câmpie, ţinând Ştefaneştii, Goleştii, Călineştii – până dincolo de Leordeni. Cert este, iarăşi, că acest deal al Târgului este pintenul fostului judeţ Muscel spre câmpie. Râul Doamnei ia apa şi-o dă Argeşului – dar dealul cu viile lui infinite rămâne. Toate satele de pe Ia noi aveau viile lor pe acest deal; ale Jupâneştilor erau deasupra Ştefaneştilor. Muscelul, ca unitate geografică şi economică, se tine de acest deal încăpăţânat care se târăşte cu ghiarele până în inima şesului.

Citeste - Legendele Râului Doamnei

Cele mai mari 20 rauri din Lume

	Numele	Lungimea km	Zona de drenaj	Volumul (m³/s)	Locul de varsare	Tarile din bazinul de drenaj
1	Nil	6,650	3,349,000	5,100	Marea Mediterana	Etiopia, Eritrea, Sudan, Uganda, Tanzania, Kenya, Rwanda, Burundi, Egypt, Republica democrata Congo
2	Amazon	6,400	6,915,000	219,000	Oceanul Atlantic	Brazilia, Peru, Bolivia, Colombia, Ecuador, Venezuela, Guyana
3	Yangtze	6,300	1,800,000	31,900	Marea Chinei de Est	China
4	Mississippi	6,275	2,980,000	16,200	Golful Mexico	SUA (98.5%), Canada (1.5%)
5	Rio de la Plata	6,170	4,144,000	22,000	Oceanul Atlantic	Brazilia, Argentina, Paraguay, Bolivia, Uruguay
6	Yenisei	5,539	2,580,000	19,600	Marea Kara	Russia, Mongolia
7	Huang He	5,464	745,000	2,110	Marea Bohai	China
8	Ob – Irtysh	5,410	2,990,000	12,800	Golful Ob	Rusia, Kazakhstan, P.R. China, Mongolia
9	Paraná	4,880	2,582,672	18,000	Rio de la Plata	Brazil (46.7%), Argentina (27.7%), Paraguay (13.5%), Bolivia (8.3%), Uruguay (3.8%)
10	Congo	4,700	3,680,000	41,800	Oceanul Atlantic	Democratic Republic of the Congo, Central African Republic, Angola, Republic of the Congo, Tanzania, Cameroon, Zambia, Burundi, Rwanda
11	Amur	4,444	1,855,000	11,400	Marea Okhotsk	Rusia, P.R. China, Mongolia
11	Lena	4,400	2,490,000	17,100	Marea Laptev	Rusia
12	Mekong	4,350	810,000	16,000	Marea Chinei de Sud	Laos, Thailand, P.R. China, Cambodia, Vietnam, Myanmar
13	Mackenzie	4,241	1,790,000	10,300	Lacul Beaufort	Canada
14	Niger	4,200	2,090,000	9,570	Golful Guineei	Nigeria (26.6%), Mali (25.6%), Niger (23.6%), Algeria (7.6%), Guinea (4.5%), Cameroon (4.2%), Burkina Faso (3.9%), Côte d'Ivoire, Benin, Chad
15	Murray	3,672	1,061,000	767	Marea Polara de Sud	Australia
16	Tocantins	3,650	950,000	13,598	Oceanul Atlantic, Amazon	Brazilia
17	Volga	3,645	1,380,000	8,080	Marea Caspica	Rusia
18	Shatt al-Arab Eufrat	3,596	884,000	856	Golful Persic	Iraq (60.5%), Turkey (24.8%), Syria (14.7%)
19	Madeira	3,380	1,485,200	31,200	Amazon	Brazilia, Bolivia, Peru
20	Purus	3,211	63,166	8,400	Amazon	Brazilia, Peru

Citeste - Cele mai mari 20 rauri din Lume

Legenda Dunarii

Acum mult timp, cerul era un loc fericit. Soarele si Luna erau mereu acolo, imbracati in cele mai bune haine ale lor, facute din argint si aur, si toate stelele le tineau companie intr-o petrecere nesfarsita.

Era atat de multa lumina, tot timpul, incat niciun rau nu putea avea loc pe Pamant si oamenii necinstiti nu aveau unde se ascunde. Soarele era foarte grijuliu cu tot ceea ce era si, cand vedea ca ceva nu mergea bine, el punea o sageata aurita in arcul sau si pedepsea vinovatul.

Soarele era inca un tanar placut si Luna s-a indragostit de el. Ea s-a decis sa se marite cu el, crezand ca erau perechea potrivita. Dar el nu a stiut nimic despre asta. Cum ea vorbea cu el despre dragoste si fericire, imbracata in rochia sa de argint, stralucitoare, el doar zambea si se uita in alta parte, spre o constelatie indepartata.

Nu era nimic acolo, nimic decat o tanara stea, ce era numita Dunarea.

Din senin, steaua s-a indragostit asa tare de Soare, incat ar fi murit decat sa nu-l mai vada. Si, ca sa scurtam vorba, ei au decis in curand sa se casatoreasca.

Afland de aceasta, Luna nu a mai stralucit. Orgoliul ei fusese ranit, la fel si inima. Ea a chemat 3 duhuri rele si le-a cerut sfatul. Dupa ce au spus descantece impreuna, ea a mers la nunta Soarelui, ce se desfasura pe o pajiste frumoasa, si s-a apropiat de mireasa inocenta. Ea a rostit cateva cuvinte magice, si Dunarea a cazut intr-o prapastie a cerului, lasand o dara de lumina in urma ei, si oprindu-se in mijlocul unei paduri intunecate, nepatrunse. Locul unde cazuse, era numit “Muntii Padurea Neagra”. In momentul in care ea a atins pamantul, Dunarea s-a transformat intr-un lac curat si rece.

Malefica Luna a facut ca arborii sa se stranga in jurul lacului, astfel incat Soarele sa nu il vada, dar Dunarea a rugat o zana ce venise sa-si oglidneasca fata in apa sa o ajute sa-si vada iubitul inca o data.

Si, din senin, lacul a dat nastere unui fluviu, curgand spre Est, pentru a intalni Soarele. Zana a trimis mai multe rauri pentru a o ajuta pe Dunare, pana cand fluviul devenea mare si puternic.

Apoi, Luna a a aruncat o piatra din coroana ei pentru a opri raul, si piatra s-a transformat intr-un munte, dar Dunarea si-a facut drum prin munte. In final, fata de apa, a gasit marea si a imbratisat-o bucuroasa. Fiecare strop din trupul ei de apa reflecta fata Sparelui intr-o intalnire triumfala.

Desi Luna, plina de remuscari, s-a oferit sa se casatoreasca cu el, si sa-l iubeasca pentru totdeauna, Soarele, furios, a jurat sa nu mai vorbeasca cu ea vreodata. Acum, el isi conduce auriul car de razboi, si vine pe Pamant doar cand Luna pleaca departe. Ea nu a mai putut sa-l intalneasca vreodata.

El isi ogindeste neincetat fata in fiecare picatura din apa Dunarii, dar este intotdeauna singur pe cer.

Citeste - Legenda Dunarii