Se
spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de
dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea
atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
„Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai
departe de muncă…
„Unde? Unde e
Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar
oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. „Ce lume urâtă…”, îşi spuse
pentru sine puştiul.Ca
să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui
bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi
cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o
să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi
făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră
încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se
printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar
în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi,
într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o
colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
„Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
„Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii
cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
„Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori
o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea
trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt,
nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul
ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se
porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri,
puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o
cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o
mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi,
bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile
de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci
curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea,
copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar
iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă
pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse
puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi
simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în
suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi
lipseşte ceva?” „Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să
răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru,
tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate
să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la
masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată
pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă
liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi
să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca
lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care
auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii
puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum
trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi,
ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească,
cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit
că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi
aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se
întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre
noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai
biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre
mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au
încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină
puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi,
după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când
copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de
păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul
tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării
furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”,
răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi,
pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă
de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat
tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare
puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei
din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe
bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la
rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
„Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la
masă…” „Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau
mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând
egumenul.
Şi seara din nou coborî
peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la
bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă
el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe
cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se
ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul
celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de
rugămintea egumenului. „Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici,
din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi,
pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea
undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un
târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu
poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu
răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi,
din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să
glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele
cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta
tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis
că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă
înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate
firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi
atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
„Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”
Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins
şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea
noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă
dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi
se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
„Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
„Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu
paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din
nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”,
răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi
câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti
şi pe el la masă!…”
Tristeţea se
aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de
pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…, spuse copilul, nu
se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi
atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta
îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi
spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său
mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
„Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste
opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce
bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi
spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi
rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă
clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a
plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru
înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea
cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în
ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o
firimitură, Mântuitorul îl iertase.
„Am
văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”,
repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate! strigau aceştia.
Cum arată?” „E plin de iertare”, murmura copilul.
Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, „despre Omul Frumos”.
TRANSILVANIA, MOLDOVA, BUCOVINA, CRISANA,