Legenda Margaretei

Legenda spune ca Margareta era o printesa deosebit de frumoasa, care fusese promisa la nastere Imparatului Florilor. La vârsta de 16 ani, Margareta se indragosteste insa de un print nespus de frumos si viteaz. Cei doi se iubesc si planuiesc sa fuga impreuna pentru a se putea casatori si pentru a scapa de promisiunea facuta Imparatului Florilor. Acesta din urma afla insa despre intentiile indragostitilor si il provoaca pe print la duel. Cei doi se bat in sabii si palose trei zile si trei nopti si in final printul este ucis. Speriata si indurerata, Margareta fuge in munti, iar Imparatul Florilor merge pe urmele ei. Dându-si seama ca nu are scapare, Margareta se roaga, plângând, sa moara mai bine decât sa fie a Imparatului Florilor. Ruga ii este ascultata si Margareta moare, iar lacrimile ei sunt transformate intr-un sirag de perle.

Indurerat si dându-si seama de greseala facuta, Imparatul Florilor o transforma pe Margareta intr-o floare alba, pentru ca aceasta sa poata trai vesnic.

Margareta inseamna soarta, este un simbol al puterii destinului si al puterii dragostei. Potrivit site-ului ele.ro, barbatul care daruieste cadou unei femei o margareta are sentimente nobile fata de aceasta si intentii de casatorie. Femeia careia ii plac margaretele este simpla, fragila si crede in dragoste si in puterea acesteia.

Margareta este un nume care sugereaza idealism si simplitate. O persoana cu numele Margareta va crede in dragoste si in destin si va considera ca dragostea inseamna daruire completa, fara a cere nimic in schimb.

Citeste - Legenda Margaretei

Legenda florilor de primavara

A fost odata o fata de imparat, care era tare mandra si plina de sine. Cat era ziua de lunga, nu se ocupa decat de ea insasi si uita sa mai priveasca in jurul sau.

Intr-o zi, o raza de soare i-a atins parul si inima si a induiosat-o, facand-o sa observe gingasia unui ghiocel ce abia se nastea. Pentru ca pana atunci nu mai observase asa ceva, nu stia ce fel de fiinta avea in fata si ramase foarte incurcata inaintea clopotelului alb.

Simtindu-se studiat, ghiocelul se misca usor si isi desfacu capsorul in trei petale albe, care incepura sa raspandeasca in jur un parfum proaspat si tineresc. Fata constata ca nici unul din parfumurile pe care le cunostea nu avea suavitatea si discretia acestuia. Micutul se mai misca putin si o invalui pe printesa intr-o mireasma placut mirositoare care ii atinse narile, plamanii si ii mangaie inima. Si din acea clipa, ea incepu sa urmareasca ghiocelul, pana intr-o buna zi cand observa ca el se usuca si se face tot mai mic, apoi se scutura de tot. Fetei ii paru foarte rau ca-l pierduse, mai ales ca, pana la el, nu mai daduse importanta nici unei alte fiinte din preajma sa.

Intamplarea nu o uita si se hotari sa fie mai atenta. Astfel ea incepu sa simta si alte parfumuri, pe care nu le sezizase pana atunci. Rand pe rand, cerceta mirosul delicat si al altor flori de primavara - zambila, narcisa, toporasul, vioreaua, violeta si constata ca le devenise prietena, caci,ori de cate ori se afla in preajma lor, ele isi miscau capetele impodobite si o atrageau cu parfumul lor.

Baga de seama ca, in lumea florilor parfumul exprima dorinta lor de a fi observate si iubite. El este darul de iubire pe care florile ni-l ofera cu generozitate, impreuna cu alte daruri minunate: culoarea, prospetimea, puritatea si frumusetea. Acesta a fost adevarul la care a ajuns, in final, si fata de imparat, care se hotari din acel moment sa fie mai atenta la ceea ce se afla in jurul sau. Ea incepu sa observe ca era inconjurata de multa iubire si frumusete, pe care nu le descoperise din cauza mandriei si egoismului sau.

De atunci – se spune - ca fata de imparat, de cate ori zareste o planta inflorita se opreste si in taina ii sopteste:

Gingasa floare, cu parfumul fin
De tine ma apropii, ca sa te alint.
Un zambet cald este mirosul tau
O boare imbalsamata este sufletul tau.
Sa ne unim in suflet si-n alint,
Gingasa floare, cu parfumul fin !

Planta care o aude, in taina ii raspunde, invaluind-o cu iubire vegetala.

Citeste - Legenda florilor de primavara

Legenda narcisei galbene

Narcisa galbena este un simbol al renasterii , al unui nou inceput adus de catre primavara.Datorita acestui fapt , narcisa galbena este asociata adesea cu sarbatoarea si slujbele religioase de Paste.
Aceasta floare apare de obicei in martie , luna in care echinoxul de primavara anunta debutul noului anotimp.
Narcisa galbena este legata de Postul de Paste , cele 40 de zile de pregatire sufleteasca si trupeasca pentru intampinarea Pastelui.In Anglia , exista o legenda conform careia narcisa galbena a rasarit pentru intaia oara in noaptea celei din urma cine , in gradina Ghetsimani , pentru a-i aduce alinare lui Isus in orele sale de indurerare.
Conform lui Homer , sufletele celor morti rataceau pe pajisti acoperite cu narcise galbene , grecii asociind astfel aceasta floare cu moartea.
Intr-o straveche legenda greceasca se spune ca pe una din aceste pajisti Hades a capturat-o pe Persephone , dupa ce aceasta se indepartase de tovarasii ei , pentru a culege cateva flori de narcisa galbena.Persephone purta in taramul mortilor o cununa cu flori , simbolizand "floarea unica" , viata care revine in fiecare primavara.
Se spune ca narcisele galbene au fost aduse in Britania de catre romani , care credeau in mod eronat ca seva acestor flori ar vindeca ranile.De fapt , floarea de narcisa galbena contine mici cristale ascutite care tin departe animalele care ar incerca sa o manance , cristale care pot irita pielea.

Citeste - Legenda narcisei galbene

Legenda Lalelei

Conform unei legende persane, in legatura cu laleaua rosie, se spune ca un tanar pe nume Farhad s-a indragostit de frumoasa Shirin. Cand tanarul a aflat ca fata de care el s-a indragostit a fost ucisa a fost atat de coplesit de durere incat s-a sinucis sarind cu calul sau de pe marginea unei stanci. Legenda spune ca acolo unde cadeau picaturi din sangele sau aparea cate o lalea rosie, iar astfel laleaua rosie a devenit simbolul iubirii perfecte, iubirii eterne sau pasionale. De asemenea, se mai spune ca centrul lalelei reprezinta inima celui ce o ofera si ca motivul pentru care acesta este negru, catifelat si intunecat este datorita caldurii pasiunii iubirii ce o poarta cel indragostit in suflet.O alta versiune a povestei lalelei este la fel de trista: un baiat persan iubea o fata, dar nu si-au putut cladi un viitor impreuna, pentru ca a fost rapit de aripa mortii. Pe mormantul lui au rasarit niste flori in forma de turban (tulipan). Curand, si fata s-a stins de dorul lui, iar lalelele au rasarit si pe mormantul ei.Alte istorisiri ne spun ca in secolul XVI, sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa inimii sale daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale. Florile aveau mici puncte negre la baza, ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul iubirii sale. Datorita acestei legende, in epoca victoriana, lalelele erau folosite ca simbol al dragostei.

Citeste - Legenda Lalelei

Legenda florii de iris

Legenda florii de iris porneste de la zeita greaca Iris, zeita soarelui, mesager intre Olimp si Terra, drumurile sale fiind marcate de un curcubeu multicolor. Zeita Iris prelua mesaje zeilor de pe Muntele Olimp, tinut divin numit si “ochiul paradisului”, si insotita de un nor de stropi stralucitori care formau un minunat curcubeu, le aducea pamantenilor. Astfel, in mitologia greaca, florea de iris era un simbol al Ideii de comunicare.Denumirea florii de iris vine de la cuvantul grecesc iris care inseamna curcubeu.Floarea de iris apare si in cultura Egiptului antic, ca si simbol al puterii.Dupa aparitia crestinismului, irisul a inceput sa fie considerat drept floarea Fecioarei Maria, simbol al protectiei divine, al credintei, intelepciunii si valorii.La francezi, floarea de iris a fost cel dintai simbol al regalitatii, fiind premergatorul faimoasei flori de crin. Una dintre legendele franzece ne poveste ca, primul rege al Frantei, Clovis, avea o sotie convertita la crestinism. Clotilda a incercat ani la randul sa-l convinga si pe sotul ei sa treaca la crestinism. In anul 469 e.n, regatul Frantei a fost invadat de un trib germanic. Clovis a jurat ca, daca va reusi sa iasa invingator din aceasta confruntare, va deveni crestin si sa inlocui cele trei broaste de pe stindardul lor cu trei irisi. Fracezii au fost biruitori iar floarea scara de iris a devenit emblema, fiind pictata pe stindardul de lupta.

Citeste - Legenda florii de iris

Legenda viorelei

Demult, demult, cică într-un sat, care o fi fost acela, era un om sărac şi avea o fată tare frumoasă şi cu ochii albaştri, pe care o chema Viorica şi era cuminte şi harnică, nevoie mare; dar dacă n-are omul la casa lui de ce se prinde, geaba îs toate; aşa că fata îşi agonisise o para, muncind tot pe la străini.

 De la o vreme, îi muri şi tată-său şi rămase singură, singurică, doar cu găinile şi cu mâţa şi nădejdea în Dumnezeu; cât despre lume, dacă lucra, avea, dacă îşi cosea, îmbrăca. N-avea nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra şi hulă cât ar fi voit şi ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nădejde în nimeni şi vorba, ce urma s-o spuie cuiva, o ţinea închisă în sufletul ei, ca şi scârbele şi gândurile ei.

Un băieţan a vrut s-o amăgească, spunând că vrea s-o ieie de femeie, dar fata, din spusele lui a priceput că vrea numai să-şi râdă de dânsa şi i-a pierit şi nădejdea, cum s-ar zice, că ar putea face casă cu cineva şi ca să-şi înece orice dor a început a îndrăgi florile şi a vorbi cu ele.

Da Dumnezeu, care le vede pe toate, a văzut inima fetei şi i-a dat dar de-a vorbi cu florile. Şi fata într-o zi s-a pomenit că înţelege tot ce vorbesc ele şi pe zi ce trecea îşi aduna tot mai multe seminţe de flori şi răsad şi le semăna în straturile din faţa casei şi fiecare floare, după ce răsărea şi înflorea, îi spunea povestea şi toate îi înşirară că sunt făcute din câte o fiinţă omenească. Bunăoară lăcrimioara îi spuse că e din fecior de împărat, care a plâns după o zână ce murise; zoreaua, din fată de împărat ce se îndrăgostise de Luceafărul-de-Seară, floarea-soarelui, din alta, ce se îndrăgostise de Soare, iar mama lui, Lumina, a prefăcut-o în floare. Aşa că şi ei i-a venit chef, de la o vreme, să se schimbe în floare şi începu a întreba de toate florile, ce să facă să se înrudească cu ele. Iar floarea-soarelui i-a zis că numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru că a trecut vremea ieşirii florilor din pământ şi ca o fată ori un băietan să se schimbe în floare trebuie să aibă sufletul şi trupul curat, ca îngerii din cer.

Viorica, la asta nu a zis nimic şi se coborî cu gândul în sufletul ei şi îl răscoli, şi dădu că nu era vinovată cu nimic, încă şi că era curată ca lumina zilei, când e cerul curat ca lacrima, şi se hotărî să ducă viaţa înainte cu răbdare şi credinţă către Cel-de-Sus, ca şi până atunci, decât că a început să se roage cu mai mult foc, s-o mântuie Dumnezeu de necazuri.

Da ce necaz se mântuie pe lume, să se mântuie şi al ei, că o pâine şi-o câştigă cu amar, şi-o mănâncă singură, că de străină, era străină, că de săracă, era săracă şi nemiluită de nimeni era!

De multe ori pica cu faţa la pământ şi cu fruntea în mâini şi se ruga:
“Doamne! Decât să mă găsească toate sărbătorile singură şi decât să mă hulească şi să mă ghiontiască toţi, mai bine  m-ai lua de pe pământ.” Şi zicea:

“Doamne, de ce nu m-ai prefăcut demult în o floare, în o buruiană, să nu mai trag atâtea necazuri?”

S-a rugat ea azi, mâine, poimâine, până a crezut că şi cerul o uitase.
Da Dumnezeu, tocmai când crede omul că e adormit pentru el, atunci îl scutură şi îi zice:
“Ascultă, am venit!”

El vedea şi asculta şi chemă într-o zi pe Sfânta Florie, care purta condica florilor şi îi zise:
“Ce floare mai lipseşte de pe pământ?”

Sfânta Florie, ca femeie sfântă ce era şi ca una care ştia toate florile şi avea scrisă povestea fiecărei flori, îşi puse bătrâneşti-i ochelari legaţi cu aţă după ureche şi se uită; se uită cât s-a uitat, găsi că îi lipseşte o floare: vioreaua.

“Apoi îmi lipseşte, Doamne”, a grăit dânsa şi a spus. Şi repede a bătut Dumnezeu din palme şi a venit un înger şi i-a zis:

“Să te duci în satul cutare, la casa cutare, la o fată pe care o cheamă Viorica şi să mi-o prefaci în floare; iar la toamnă, după ce s-o scutura sămânţa, să-mi aduci sufletul ei.”

Şi îngerul se lăsă pe pământ şi schimbat într-un flăcău drumeţ, da frumos, aşa, pe la nămezi, când stau oamenii pe la mâncare, bătu la poartă, la fată. Viorica tocmai stătea la vatră şi îşi gătea de-ale mâncării. Câinele colo, a dat a lătra; auzi şi bătaie în poarta ei.

“Bună ziua, a zis îngerul.”

“Mulţumim dumitale”, a grăit fata.

“Nu mi-ţi lăsa să mă hodinesc pe prispă?” a vorbit el.

“Ba de ce nu”, a răspuns Viorica.

Şi, după ce a chemat câinele, omul a intrat în ogradă şi s-a aşezat pe prispă.
Da fetei aşa i-a fost de îndemână de drumeţ, că i-a dat să mănânce acolo ce-a avut şi din vorbă în vorbă, au ajuns la necazuri şi fata şi-a spus toată jitia.

“Apoi să te măriţi”, i-a glăsuit îngerul.

“Ba nu, că nu mă mărit, a răspuns dânsa, că nu mă ia nimeni, că-s săracă şi dacă m-or lua, da tot un sărăntoc, un pricăjit; şi decât două trăisti goale, mai bine defel.”

“Da dacă Cel-de-Sus ar trimite pe unul bogat, ce-ai zice?”

“Ce să zic, a răspuns fata. Nimic. Dumnezeu sfântul ştie ce cer eu.”

“Vrei să fii floare?” a grăit îngerul.

“Da, a spus Viorica, vreau să fiu o floare şi ştii ce floare? Să aibă faţa ochilor mei şi să vestească oamenilor venirea primăverii.”

“Apoi, Dumnezeu sfântul să te blagoslovească”, i-a zis îngerul, binecuvântând-o cu mâna. “Tu, pentru sufletul tău curat şi trupul tău neîntinat, să fii viorea, după numele tău.”

Şi îngerul îşi zvârli straiul din spate peste dânsa; iar când îl ridică, fata nu era decât o floare albastră, iar îngerul ieşi pe poartă şi porni în lume, povestind oamenilor povestea viorelei.

Oamenii din sat au băgat de seamă lipsa fetei de acasă, da, mă rog, îngropi un neam şi vorbeşti ce vorbeşti de el şi de acolo, îi pui cruce, da de un străin! S-a dus, e bun uitat; şi de la o vreme n-a mai vorbit de dânsa nimeni. A trecut primăvara, floarea a făcut seminţe, s-a scuturat şi acuma se ofilea; îngerul i-a luat sufletul şi a pornit cu el spre cer, rămânând să spună povestea cei ce o auziseră de la înger. Şi de atunci îs viorelele pe pământ; iar cum mijeşte a primăvară, îşi arată ochii isteţi la soare şi parcă se bucură şi după ce şi-au făcut datoria pământească de şi-au lăsat seminţele pe pământ, pe la Sân-Petru pier, spre a le vedea cu bucurie al doilea an, urmând aceeaşi lege scrisă de Dumnezeu în cartea florilor şi a cărei poveste e precum v-am spus-o.

Citeste - Legenda viorelei

Legenda Margaretei

In crestinism, margareta este considerata a fi floarea Sfintei Maria Magdalena, fiind numita si "magdalena" sau "floarea inocentei". In secolul al XV, margareta devine in iconografie si un simbol al inocentei copilului Iisus.In mitologia celtica, legenda spune ca margaretele sunt sufletele copiilor morti in copilarie si care raspandesc aceste flori pe pamant pentru a alina durerea parintilor.Margaretele sunt si stelele pamantului. Se spune ca, cu multe milioane de ani in urma, stelele traiau pe pamant. Intr-o noapte insa, din motive nestiute, stelele au disparut pentru a aparea mai apoi pe bolta cereasca. In locul lor au aparut margarete, considerate de atunci ca fiind stele ale pamantului.O alta legenda ne poveste despre o prea frumoasa printesa, pe nume Margareta. Fata, de o sensibilitate si un farmec aparte, inca de la nastere a fost promisa ca sotie pentru Imparatul Florilor. Timpul trecea, si fata devenea pe zi pe trecea tot mai frumoasa. Pe la varsta de 16 ani, Margareta intalneste si se indragosteste de un print nespus de atragator si vitez. Dar impotriva dragostei lor, erau si parintii si destinul. Si pentru a lupta impotriva acestuia cei doi planuiesc sa fuga impreuna si sa se casatoaresca. Doar astfel putea scapa de promisiunea facuta. Imparatul Florilor afla insa toata tarasenia si il provoaca pe print la duel. Cei doi se bat in sabii si in palose 3 zile si 3 nopti si, in final, printul este ucis. Speriata si indurerata, Margareta fuge in munti, Imparatul Florilor fiind insa pe urmele ei. Vazand ca nu are scapare, Margareta se roaga, plangand, ca mai bine sa moara decat sa se casatorească cu cel ce-i ucisese iubitul. Ruga ii este ascultata si Margareta moare, iar lacrimile-i devin sirag de perle. Indurerat si constient de greseala facuta, Imparatul Florilor o transforma pe Margareta intr-o floare alba, pentru ca aceasta sa poata trai vesnic fara ca cineva sa o poata atinge. Margareta a ramas de atunci simbolul puterii destinului, dar si a dragostei.

Citeste - Legenda Margaretei

Legenda Papucul Doamnei

Legenda spune că pe aceste meleaguri ar fi poposit zeiţa Venus, zeiţa frumuseţii din mitologia romană. Se povesteşte că la poalele munţilor Rarău erau trei ciobani cu turmele de oi. Era primavară şi întreaga natură mustea de viaţă. Pădurile înverzite şi cîntecul duios al fluierului te îmbiau la vrajă şi la dragoste între oameni. Venus stătea lungită pe iarba moale sub un stejar şi asculta fermecată glasul fluierului, uimită de frumuseţea celui care cînta, un cioban, pe nume Ionică. Dar şi zeiţa era răpitor de frumoasă şi de graţioasă, fiind înveşmîntată într-un val alb-liliachiu, cu o coroniţă de flori pe frunte. Jupiter, de teamă că zeiţa va rămîne pe Pămînt de dragul ciobanului cu fluier, a slobozit un fulger teribil şi i-a poruncit să se întoarcă în lăcaşul zeilor, în Olimp. Ascultîndu-i porunca şi alergînd în mare grabă, Venus şi-a pierdut papucul din piciorul stîng.Ionică, ciobănaşul, găsind papucul, mare i-a fost mirarea cînd a văzut că papucul nu poate fi urnit din loc, ca şi cum ar fi prins rădăcini. Şi într-adevăr pînă seara, în jurul papucului zeiţei au crescut cîteva frunze verzi, late, cu nervuri arcuite în jurul lor.
Frămîntat de gînduri, Ionică ciobanaşul a adormit lîngă papucul uitat de zeiţă, visînd că aceasta îi spunea: "Să nu mişti papucul din locul lui pentru că el se va transforma în cea mai frumoasă floare ce va împodobi văile munţilor voştri".Ionică s-a trezit dimineaţa vesel, rămînînd pironit locului ceasuri întregi pentru a vedea împlinirea minunii visate. Şi minunea se împlini!Povestind cele întîmplate oamenilor locurilor şi celorlalţi ciobani, floarea crescută din papucul zeiţei a capatat numele de "papucul doamnei" sau "pantofiorul lui Venus", aşa cum se ştie şi în zilele noastre, simbolizînd dragostea de natură a oamenilor şi bucuria lor la venirea verii.

Citeste - Legenda Papucul Doamnei

Legenda Zapada si ghiocelul

Cînd Dumnezeu a făcut toate cîte sînt pe pămînt, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu tot felul de cu­lori frumoase. Cînd a făcut şi zăpada, i-a zis :
- Să-ţi cauţi tu singură culoarea care-ţi place, fiindcă tu umbli peste tot. Atunci zăpada se duse la iarbă şi-i spuse : - Dă-mi şi mie din culoarea ta verde şi aşa de frumoasă !
Iarba nu vru însă. Rugă apoi pe trandafir să-i dea culoarea lui roşie, strălucitoare. Dar nici trandafirul nu voi. Ceru culoarea albăstruie de la viorea, culoarea gal­benă de la floarea soarelui. Nici una nu ascultă rugămin­tea zăpezii. Tristă şi amărîtă, zăpada ajunse în dreptul ghiocelului. Către el îşi plînse ea durerea, grăind:
- Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate ma alungă şi-şi bat joc de mine.
Ghiocelul, milos, se înduioşă, de soarta zăpezii şi-i zise :
- Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.
Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului. De atunci ea poartă veşmîntul alb ca al ghiocelului. Drept recunoştinţă, îl lasă să scoată căpşorul afară, de cum începe să se arate primăvara.

Citeste - Legenda Zapada si ghiocelul

Legenda Trandafirului

Trandafirii sunt florile cu cea mai mare incarcatura emotionala, cu mirosul cel mai puternic si placut, capabili de a transmite sentimente ce nu pot fi descrise prin intermediul cuvintelor. Toate aceste caracteristici le-au adus, pe merit, titlul de "Floarea Regina". Nici o alta floare nu transmite la fel de bine ca trandafirii sentimente puternice precum cel de iubire pura, gelozie sau iubire pasionala.
Simbolistica Trandafirul este cel mai des asociat cu sentimentul de iubire. Acesta poate transmite si alte mesaje in functie de culoarea pe care o are. Este cea mai apreciata floare datorita coloritului si mirosului persistent.
Legenda:

A fost odată un munte înalt, înalt de tot. Era atât de înalt încât nicio vietate şi nicio plantă nu ajungea până în vârful lui. Într-o zi, ceva începu să se mişte sub pământ şi o tulpiniţa plăpândă apăru spre lumină. În câteva zile, tulpiniţa se transformă într-un minunat trandafir roşu: „ Vai ce frumos sunt! Sunt roşu ca sângele!” Stătea şi privea în jur şi era foarte mândru de frumuseţea lui trandafirul. Dar zilele treceau şi nimeni nu-l vedea, nu-l auzea, nu-i vorbea.

Trandafirul deveni trist, tăcut, disperat.

- Ce să fac? Cum să fac? Cum să plec de aici? Rădăcinile mă ţin înlănţuit în pământ şi nu pot să mă mişc.

Pe când se gândea tăcut şi abătut, deasupra lui trecu în zbor un vultur. Acesta l-a auzit că plânge şi a coborât să-i vorbească.

- Ce-i cu tine, floareo? De ce eşti tristă?

- Nu sunt o floare! Eu sunt un trandafir! Şi sunt supărat pentru că nu ştiu cum am crescut aici singur în vârful acestui munte unde nimeni nu-mi poate admira frumuseţea. Nu vrei să mă ajuţi?

- Cum să nu, dar ce trebuie să fac?

- Caută o grădină frumoasă cu flori, apoi sapă cu ciocul tău puternic, scoate-mă de aici şi mută-mă acolo!

- Aşa am să fac!, îi răspunse vulturul.

Zbură deasupra oraşului şi atâta caută până când găsi gradina potrivită.Era plină de flori de toate culorile, iar trandafirii erau plantaţi pe un rondou special unde să poată fi

admiraţi de toată lumea care trecea pe acolo. Se întoarse la trandafir şi îi spuse:

- Ţi-am găsit un loc minunat! Îţi va plăcea foarte mult. Vei sta alături de alţi trandafiri frumoşi ca şi tine şi vei fi admirat de foarte multă lume.

- Vai ce bine, abia aştept să fiu acolo. Te rog mult sapa, ajută-mă şi scoate-mă cât mai repede şi mută-mă! Te rog frumos!

Vulturul se apucă de treabă, sapa, săpă şi reuşi să-i scoată rădăcinile rând pe rând dar când să-l apuce de floare să-l tragă afară, petalele s-au rupt rând pe rând şi au căzut la pământ!

- Vai de mine ! strigă vulturul...ce-am făcut?! Te-am omorât!

- Nu te speria, floarea mea s-a desfăcut în petale dar eu nu am murit, du-mă repede în grădină pe care mi-ai ales-o şi vei vedea că anul viitor voi înflori şi mai frumos.

Zis şi făcut. Vulturul l-a mutat pe prietenul său trandafirul şi l-a asigurat ca primăvara viitoare va fi primul său admirator.

Citeste - Legenda Trandafirului

Legenda trandafirilor sălbatici:

Se povesteşte că în timpul invaziilor tătarilor, surorile şi preoţii care se rugau în mănăstire, au scăpat de atacul devastator prin voia lui Dumnezeu, care i-a scufundat în pământ, cu clădire cu tot. În locul mănăstirii s-a creat un lac, iar sufletele aflate acolo s-au transformat în trandafiri sălbatici. Se spune că parfumul florilor creează reverberaţii până în ziua de azi în sufletele vizitatorilor. Legenda a fost pusă pe versuri sub titlul ”Legenda trandafirilor sălbatici din Papos şi a lacului Capelă”.
 

Citeste - Legenda trandafirilor sălbatici:

Legenda apei de busuioc si a tineretii fara batranete

Legenda adevarata care urmeaza, pe care am auzit-o de curand  mi s-a parut mai convingatoare decat orice alta pledoarie pentru folosirea busuiocului. “Acum ceva vreme, am cunoscut un cuplu cu adevarat neobisnuit. Ea era foarte tanara si luminoasa, iar el era foarte batran. Am crezut ca erau tata si fiica, iar cand ea mi l-a prezentat drept ,,sotul meu”, nu mi-am putut retine un zambet. Dupa ce am discutat si s-a mai destins atmosfera, la un moment dat acea femeie a zis: ,,Stiu de ce ati zambit cand vi l-am prezentat pe sotul meu. Considerati ca eu sunt tanara si el batran, dar sa stiti ca intre noi este o diferenta de doar trei ani”. Zic: ,,Nu se poate, doamna!”. ,,Dar cati ani imi dati?”. ,,Sa tot aveti 32 de ani sau, hai sa zic, 35 de ani”. ,,Ei bine, am… 65 de ani”. Eu am inlemnit. ,,Dar cum v-ati mentinut aceasta tinerete?”. ,,In viata mea am mancat foarte multe cruditati, paine numai neagra, carne foarte putina – chiar de loc. Dar nu numai cu aceste alimente mi-am mentinut tineretea. Eu, de la 20 de ani, consum apa cu busuioc. Pun intr-un borcan cu apa trei crengute de busuioc uscat, iarna si primavara, si verde – vara si toamna. Acest preparat cu busuioc, pur si simplu imi mentine tineretea.” Si mi-au adus si buletinele, pentru ca mie nu-mi venea sa cred. ,,Sotul meu bea tuica, iar eu – apa de busuioc”, mi-a explicat doamna.”
http://www.credinta.info/

Citeste - Legenda apei de busuioc si a tineretii fara batranete

Legenda Ghiocelului

Cand Dumnezeu a făcut toate cîte sunt pe pămînt, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu tot felul de cu­lori frumoase. Cand a făcut şi zăpada, i-a zis :

— Să-ţi cauţi tu singură culoarea care-ţi place, fiindcă tu umbli peste tot.

Atunci zăpada se duse la iarbă şi-i spuse :

Citeste - Legenda Ghiocelului

Legenda florilor de camp

Se povesteşte că demult, tare demult, pe vremea când pe pământ se aflau zâne, unele din florile pe care le vedem pe câmp ar fi fost flăcăi şi fete. Un blestem aprig i-a preschimbat în flori, cu neputinţă de a mai fi ce au fost odată.

Citeste - Legenda florilor de camp

Legenda narcisei

Demult, foarte demult, în mijlocul unei păduri seculare, într-o poiană mare, îşi avea sălaşul un pădurar cu familia sa. Avea o soţie harnică şi frumoasă cu care se înşelegea de minune şi mai avea pădurarul o fată frumoasă cum nu se mai văzuse, înaltă, subţirică, cu părul galben inelat, faţa ca neaua şi ochii ca tăciunele. Când cobora prin sate cu căruţa cu lemne pădurarul o lua întotdeauna şi pe Narcisa, căci aşa o chema pe fată, să se mândrească cu ea.

Citeste - Legenda narcisei

Legenda busuiocului

Se spune că împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce într-un loc unde creştea busuioc atraşi fiind de mirosul lui fermecător. Mai mare le-a fost mirarea când au observat că la această plantă totul este aşezat în cruce.Şi-au pus atunci o dorinţă care a fost respectată de-a lungul anilor: "Să fie Doamne busuiocul legat de cruce şi unde este crucea să fie şi busuiocul".

Citeste - Legenda busuiocului

Margareta

Legenda spune că Margareta era o prinţesă deosebit de frumoasă, care fusese promisă la naştere Împăratului Florilor. La vârsta de 16 ani, Margareta se îndrăgosteşte de un prinţ nespus de frumos şi nespus de viteaz. Cei doi se iubesc şi plănuiesc să fugă împreună pentru a se putea căsători şi pentru a scăpa de promisiunea făcută Împăratului Florilor.Împăratul Florilor află şi îl provoacă pe prinţ la duel. Cei doi se bat înÎndurerat şi dându-şi seama de greşeala făcută, Împăratul Florilor o transformă pe Margareta într-o floare albă, pentru ca aceasta să poată trăi veşnic fără ca cineva să o poată atinge.

Citeste - Margareta

Lacramioara

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme, doi copii de rege: un băiat şi o fată. La naştere, cei doi copii primiseră de la zâna lor cea bună cele mai minunate daruri: frumuseţe, înţelepciune, cuminţenie. Cei doi copii crescuseră împreună şi îşi petreceau majoritatea timpului împreună, jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori. Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, oBăiatul regelui, care ţinea foarte mult la sora lui, de care era nedespărţit, a început atunci să plângă şi nu s-a mai putut opri. Atunci, lacrimile sale s-au transformat în nişte flori albe, micuţe, care s-au aşternut peste toate văile şi grădinile unde se jucau pâna atunci cei doi prinţi. Prinţul a fugit de la castel şi s-a ascuns de lume, pentru a nu fi văzut de ceilalţi că îşi plânge sora. Florile născute din lacrimile sale au căpătat numele de lăcrămioare.

Citeste - Lacramioara

Crinul

Legenda spune că trăia pe vremuri o vrăjitoare deosebit de rea şi de puternică. Se făcea că tot ce atingea această vrăjitoare se prefăcea în stană de piatră. Dar dacă se atingea de un copil, acesta era prefăcut într-o floare. Pe acea vreme, trăiau doi copii, frate şi soră, care nu aveau părinţi şi plecaseră în lumea largă pentru a-şi găsi o familie. Cei doi copii ajung la castelul vrăjitoarei şi, apropiindu-se prea mult de castel, fata este Băiatul, dorind să îşi salveze sora, cere ajutorul Zânei Florilor, care îi dă o floare care să îl ajute să îşi salveze sora. Se pare că această floare, dacă atingea un obiect fermecat de vrăjitoare, rupea vraja care îl cuprinsese. Cu ajutorul acestei flori, băiatul reuşi să îşi descânte surioara şi să o transforme pe aceasta la loc în fată. Cei doi încearcă apoi să fugă, dar sunt prinşi de vrăjitoare, care îi preschimbă în doi crini, două flori albe, al căror miros este foarte puternic, pentru ca nimeni să nu se poată apropia de ei cu floarea fermecată pentru a-i salva.

Citeste - Crinul

Camelia

Legenda spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar deosebit de singură. Numele ei era Camelia. Mare parte a timpului şi-o petrecea vorbind cu florile. Le învăţase limbajul.În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur care obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani. Cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri careSimţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja lumina ochilor lor, viaţa lor.În ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată. Urma să o aducă departe şi să o mănânce.În drumul spre locul unde locuia balaurul, Camelia imploră florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze. Florile îi ascultară voia.O transformară într-o floare fină şi delicată pe care balaurul o scăpă din gheare.Cum atinse pământul, prinse rădăcini. Făcu să răsară noi flori în cele mai variate culori şi forme … cameliile.

Citeste - Camelia