Spune legenda că în vremuri de demult, cînd pe pămînt trăiau uriaşi
şi oameni, de la o vreme cei dintîi au prins să ne părăsească, că prea
erau leneşi, proşti, lacomi şi credeau că totul li se cuvine. Aşa s-a
făcut că prin locurile acelea au mai rămas doar doi copii de uriaşi:
Cazaria şi Tatarin. Şi, făcîndu-li-se unor oameni milă de dînşii, i-au
luat să-i crească. Dar, pasărea pe limba ei piere şi lupul îşi schimbă
părul, dar năravul ba. La început uriaşii i-au dat pe oameni afară din
casă, încît bieţii de ei au trebuit să se mute în şură. Dacă ar fi fost
numai atîta n-ar fi fost nimic. Intr-o zi le-au mincat vaca, în alta,
oile, şi tot aşa.
Cînd i-au alungat şi din curte, oamenii le-au zis:
- Dragii noştri, luaţi-vă bună ziua de la casa noastră că ni s-a acrit de voi!
Cînd auziră copiii asemenea veste nu zăboviră o clipă. Se îmbrăcară,
îşi luară cîte o boccea şi porniră haihui, zbenguindu-se şi batjocorind
pămîntul. De ce mergeau, tot mai multe stricăciuni făceau. Ba dărîmau o
casă, ba călcau oamenii în picioare, ba dădeau iama prin cirezi, ucigînd
viţeii. De la o vreme le-a venit sete. Zărind o fîntînă, băiatul s-a
repezit într-acolo.
Cum n-avea mirute, a coborît cu capul în apă şi s-a înecat. Abia a
reuşit să-l scoată soră-sa la suprafaţă, de umflat ce era. Şi dacă a
văzut că Tatarin şi-a dat obştescul sfîrşit, i-a pus o comoară la
căpătîi, cum era obiceiul la uriaşi, l-a întins pe iarbă şi l-a acoperit
cu pămînt adus dintr-un loc învecinat. Apoi l-a bocit de s-au
cutremurat norii şi-au slobozit o ploaie nemaipomenită.
Se zice că prostul tot prost rămîne, chiar dacă-i mare şi tare. Aşa
şi fata de uriaş, s-a ascuns tocmai bine în groapa făcută cînd a scos
pămînt pentru frate-său. Numai că ploaia a ascuns-o aşa bine, pînă ce-a
acoperit-o cu totul, şi astfel Cazaria şi-a găsit acelaşi sfîrşit ca şi
Tatarin.
Zic unii că într-acel loc, pe cînd abia mijesc zorile, la zile mari,
se văd focuri ciudate. Flăcările ard albastre deasupra comorii
urieşeşti. Mulţi au încercat să pună mîna pe ea, în fel şi chip, dar
zadarnică le-a fost truda. De ce săpau, de ce comoara se ducea mai în
afund.
Oamenii îi spun movilei — din bătrîne vremi — „Mormîntul Uriaşului", iar gropii celei adînci „Balta Mare".
