Demult,
demult, cică într-un sat, care o fi fost acela, era un om sărac şi avea
o fată tare frumoasă şi cu ochii albaştri, pe care o chema Viorica
şi era cuminte şi harnică, nevoie mare; dar dacă n-are omul la casa lui
de ce se prinde, geaba îs toate; aşa că fata îşi agonisise o para,
muncind tot pe la străini.
De la o vreme, îi muri şi tată-său şi rămase singură, singurică, doar cu găinile şi cu mâţa şi nădejdea în Dumnezeu; cât despre lume, dacă lucra, avea, dacă îşi cosea, îmbrăca. N-avea
nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra şi
hulă cât ar fi voit şi ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nădejde
în nimeni şi vorba, ce urma s-o spuie cuiva, o ţinea închisă în
sufletul ei, ca şi scârbele şi gândurile ei.
Un
băieţan a vrut s-o amăgească, spunând că vrea s-o ieie de femeie, dar
fata, din spusele lui a priceput că vrea numai să-şi râdă de dânsa şi
i-a pierit şi nădejdea, cum s-ar zice, că ar putea face casă cu cineva
şi ca să-şi înece orice dor a început a îndrăgi florile şi a vorbi cu
ele.
Da Dumnezeu,
care le vede pe toate, a văzut inima fetei şi i-a dat dar de-a vorbi cu
florile. Şi fata într-o zi s-a pomenit că înţelege tot ce vorbesc ele
şi pe zi ce trecea îşi aduna tot mai multe seminţe de flori şi răsad şi
le semăna în straturile din faţa casei şi fiecare floare, după ce
răsărea şi înflorea, îi spunea povestea şi toate îi înşirară că sunt
făcute din câte o fiinţă omenească. Bunăoară lăcrimioara îi spuse că e din fecior de împărat, care a plâns după o zână ce murise; zoreaua, din fată de împărat ce se îndrăgostise de Luceafărul-de-Seară,
floarea-soarelui, din alta, ce se îndrăgostise de Soare, iar mama lui,
Lumina, a prefăcut-o în floare. Aşa că şi ei i-a venit chef, de la o
vreme, să se schimbe în floare şi începu a întreba de toate florile, ce
să facă să se înrudească cu ele. Iar floarea-soarelui
i-a zis că numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru că a
trecut vremea ieşirii florilor din pământ şi ca o fată ori un băietan să
se schimbe în floare trebuie să aibă sufletul şi trupul curat, ca
îngerii din cer.
Viorica,
la asta nu a zis nimic şi se coborî cu gândul în sufletul ei şi îl
răscoli, şi dădu că nu era vinovată cu nimic, încă şi că era curată ca
lumina zilei, când e cerul curat ca lacrima, şi se hotărî să ducă viaţa
înainte cu răbdare şi credinţă către Cel-de-Sus, ca şi până atunci, decât că a început să se roage cu mai mult foc, s-o mântuie Dumnezeu de necazuri.
Da
ce necaz se mântuie pe lume, să se mântuie şi al ei, că o pâine şi-o
câştigă cu amar, şi-o mănâncă singură, că de străină, era străină, că de
săracă, era săracă şi nemiluită de nimeni era!
De multe ori pica cu faţa la pământ şi cu fruntea în mâini şi se ruga:
“Doamne!
Decât să mă găsească toate sărbătorile singură şi decât să mă hulească
şi să mă ghiontiască toţi, mai bine m-ai lua de pe pământ.” Şi zicea:
“Doamne, de ce nu m-ai prefăcut demult în o floare, în o buruiană, să nu mai trag atâtea necazuri?”
S-a rugat ea azi, mâine, poimâine, până a crezut că şi cerul o uitase.
Da Dumnezeu, tocmai când crede omul că e adormit pentru el, atunci îl scutură şi îi zice:
“Ascultă, am venit!”
El vedea şi asculta şi chemă într-o zi pe Sfânta Florie, care purta condica florilor şi îi zise:
“Ce floare mai lipseşte de pe pământ?”
Sfânta
Florie, ca femeie sfântă ce era şi ca una care ştia toate florile şi
avea scrisă povestea fiecărei flori, îşi puse bătrâneşti-i ochelari
legaţi cu aţă după ureche şi se uită; se uită cât s-a uitat, găsi că îi
lipseşte o floare: vioreaua.
“Apoi îmi lipseşte, Doamne”, a grăit dânsa şi a spus. Şi repede a bătut Dumnezeu din palme şi a venit un înger şi i-a zis:
“Să te duci în satul cutare, la casa cutare, la o fată pe care o cheamă Viorica şi să mi-o prefaci în floare; iar la toamnă, după ce s-o scutura sămânţa, să-mi aduci sufletul ei.”
Şi
îngerul se lăsă pe pământ şi schimbat într-un flăcău drumeţ, da frumos,
aşa, pe la nămezi, când stau oamenii pe la mâncare, bătu la poartă, la
fată. Viorica tocmai stătea la vatră şi îşi gătea de-ale mâncării. Câinele colo, a dat a lătra; auzi şi bătaie în poarta ei.
“Bună ziua, a zis îngerul.”
“Mulţumim dumitale”, a grăit fata.
“Nu mi-ţi lăsa să mă hodinesc pe prispă?” a vorbit el.
“Ba de ce nu”, a răspuns Viorica.
Şi, după ce a chemat câinele, omul a intrat în ogradă şi s-a aşezat pe prispă.
Da
fetei aşa i-a fost de îndemână de drumeţ, că i-a dat să mănânce acolo
ce-a avut şi din vorbă în vorbă, au ajuns la necazuri şi fata şi-a spus
toată jitia.
“Apoi să te măriţi”, i-a glăsuit îngerul.
“Ba
nu, că nu mă mărit, a răspuns dânsa, că nu mă ia nimeni, că-s săracă şi
dacă m-or lua, da tot un sărăntoc, un pricăjit; şi decât două trăisti
goale, mai bine defel.”
“Da dacă Cel-de-Sus ar trimite pe unul bogat, ce-ai zice?”
“Ce să zic, a răspuns fata. Nimic. Dumnezeu sfântul ştie ce cer eu.”
“Vrei să fii floare?” a grăit îngerul.
“Da, a spus Viorica, vreau să fiu o floare şi ştii ce floare? Să aibă faţa ochilor mei şi să vestească oamenilor venirea primăverii.”
“Apoi,
Dumnezeu sfântul să te blagoslovească”, i-a zis îngerul,
binecuvântând-o cu mâna. “Tu, pentru sufletul tău curat şi trupul tău
neîntinat, să fii viorea, după numele tău.”
Şi
îngerul îşi zvârli straiul din spate peste dânsa; iar când îl ridică,
fata nu era decât o floare albastră, iar îngerul ieşi pe poartă şi porni
în lume, povestind oamenilor povestea viorelei.
Oamenii
din sat au băgat de seamă lipsa fetei de acasă, da, mă rog, îngropi un
neam şi vorbeşti ce vorbeşti de el şi de acolo, îi pui cruce, da de un
străin! S-a dus, e bun uitat; şi de la o vreme n-a mai vorbit de dânsa
nimeni. A trecut primăvara, floarea a făcut seminţe, s-a scuturat şi
acuma se ofilea; îngerul i-a luat sufletul şi a pornit cu el spre cer,
rămânând să spună povestea cei ce o auziseră de la înger. Şi de atunci
îs viorelele pe pământ; iar cum mijeşte a primăvară, îşi arată ochii
isteţi la soare şi parcă se bucură şi după ce şi-au făcut datoria
pământească de şi-au lăsat seminţele pe pământ, pe la Sân-Petru
pier, spre a le vedea cu bucurie al doilea an, urmând aceeaşi lege
scrisă de Dumnezeu în cartea florilor şi a cărei poveste e precum v-am
spus-o.
