Legenda Inului

Într-o vale singuratică din ţara aceea, locuia în vremea de demult un păstor cu nevastă şi copii. Păstorul acesta îşi ducea în toate zilele la păşunat turma sa şi-o păzea de fiarele sălbatice.
Dar, într-o frumoasă zi de vară, se trezi în păstor dorinţa să se caţere sus de tot, până în vârful munţilor, până la câmpiile de gheaţă ce străluceau în lumina soarelui. Vroia să privească de acolo lumea cea largă şi să-şi desfăteze sufletul şi ochii.

Se căţără, aşadar, pe pereţii pleşuvi ai stâncilor şi se târî peste pietrele alunecoase, mai sus, tot mai sus, până ajunsese şi la zăpada cea veşnică.

Însă, în zidul de gheaţă, păstorul zări o poartă lucrată cu toată măiestria. De la poarta asta pornea un drum lung şi întunecos, care se sfârşea la o sală măreaţă şi puternic luminată.

Păstorul păşi cu tot curajul pe drumul cel întunecos şi merse în sala cea  luminoasă. Dar îl cuprinse mirarea, când s-a găsit într-însa.
Pereţii sălii erau numai de cristal şi de pietre preţioase. În mijlocul sălii stătea o femeie, înfăşurată într-o mantie de argint, încinsă cu o cingătoare de aur, iar pe cap purta o coroană de diamante.
 Femeia aceasta era regina zânelor. Fecioare foarte frumoase, având părul împodobit cu flori la fel, stăteau în jurul ei şi o serveau. Copleşit de măreţia şi frumuseţea a tot ce văzuse, păstorul căzu în genunchi înaintea reginei zânelor. Regina zânelor îi zâmbi cu toată blândeţea şi vorbi cu o voce care îţi câştiga inima:
- Îţi dau voie să alegi din toate comorile ce vezi aicea, care ţi se par mai de preţ. Poţi să iei doar aur, sau argint, sau pietre preţioase.
Păstorul îi răspunse cu glas rugător:
- Dă-mi, o, frumoasă regină, florile ce ţii în mână, altceva nu doresc.
- Ţi-ai ales lucrul cel mai de preţ, îi răspunse ea.

Însă, deodată răsună bubuitul înfricoşător al tunetului. Regina zânelor, fecioarele ce-o slujeau, sălile luminoase, toate pieiră într-o clipă.

Trezindu-se ca dintr-un somn adânc, păstorul nu văzu înaintea sa decât întinderi de gheaţă. Pierise şi drumul care ducea la locuinţa reginei zânelor. În mână însă, avea buchetul cu flori albastre şi boabele cele mărunte.

Păstorul se coborî din creştetul muntelui ca să se ducă la turma sa. Dar turma ia-o de unde nu-i; pierise şi ea fără nici o urmă.

După ce alergă şi o căută peste tot locul, în zadar, se duse în sfârşit la coliba sa. Aici se îngrozi, când nevastă-sa îi spuse că el a lipsit de acasă un an de zile şi că în vremea aceasta lupii şi urşii îi sfâşiaseră turma.

Însă, păstorul, fiind un om curajos, îşi veni repede în fire şi-i zise nevestei sale:
-Dacă-i aşa, voi săpa pământul şi voi pune într-însul seminţele de flori ce mi-a dat regina.
Şi făcu precum zise. Nu după mult timp, pe întreaga întindere a ogorului crescură mii de plante, purtând pe ele flori albastre. Acum şi nevasta păstorului prinsese dragoste de florile cele frumoase.

Deseori, în timpul nopţii, regina zânelor cobora de pe munte, pe o rază de lună şi binecuvânta semănaturile. La urmă, florile se trecură şi făcură seminţe.

Într-una din zile, regina zânelor veni în coliba păstorului şi-i spuse şi lui şi nevestei lui că această plantă care dă flori albastre este inul, de pe urma căruia oamenii vor avea foloase foarte mari.

Le arătă cum se lucrează, învăţându-i cum să-l toarcă şi să-l ţeasă.

În scurtă vreme, păstorul şi nevastă-sa se îmbrăcară în haine făcute din din darul bunei şi frumoase regine a zânelor.

Aceasta se spune că este obârşia inului: căci regina zânelor veghează şi astăzi  ca darul ei să fie preţuit şi cinstit.
Cercetează fără să fie văzută, casele unde se toarce inul şi unde se găsesc fete care torc şi ţes fără voie bună, le rupe firul sau le încurcă legătura.
Dar unde găseşte fete sârguincioase, le dă şi ea o mână de ajutor.