Demult, tare demult, pe cand copacii inca mai aveau puterea si dezlegare ca sa umble pe pamant, intr-o padure, crestea alaturi de fratii si prietenii sai un brad. Pe cat de falnic si maret, pe atat de curios si dornic de cunoastere era. intr-o zi, pe cand statea rezemat in cetina unui fratane atintind cerurile numai ce vede cum i se anina coada pufoasa si alba a unui nor de cusma sa cea verde.
-incotro te grabesti asa Pufosule?
-pai sus la munte ca de fro cateva zile ne tot cheama maica Iarna sa ne deie alba povara ca s-o imprastiem peset campuri si-n tot locul.
-d-apoi cum arata maica voastra Iarna? Ca de auzit am tot auzit de ea dar de vazut drept in fata nu am vazut-o…
-Ca orice maicuta buna, oleaca adusa de spate, cu parul, alba ca zapada si poate mai racoroasa si mai opintita in rasuflare si mai aspra in purtare dar nu pentru ca i s-ar fi racorit inima si sufletul ci pentru ca mereu ajunge ultima si-si vede copii dusi dupa frumoasa cea cu gura dulce si parul verde padure.
-Pot veni si eu ca s-o vad?
-De ce nu? Ce crezi ca te opreste?
-Teama de a nu merge nepoftit.
-Doar atat?
-Si poate teama de a nu strica somnul si impietrirea fratilor mei sau Doamne fereste sa nu ranesc pe careva cu multimea acelor mele.
