La o jumătate de secol după apariţia primului proiect de înfiinţare a
unei bănci naţionale, la 17/29 aprilie 1880, a fost publicată, în
“Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune.
Lua astfel fiinţă Banca Naţională a României, instituţie de credit,
care deţinea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii
era în întregime românesc şi aparţinea în proporţie de o treime statului
şi două treimi particularilor.
Până la declanşarea Primului Război Mondial, Banca Naţională a
României s-a implicat în susţinerea dezvoltării economiei naţionale,
prin volumul creditelor acordate şi nivelul redus al taxei scontului. De
asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 la
elaborarea legilor care au consacrat schimbarea etalonului monetar, prin
renunţarea la bimetalism în favoarea monometalismului aur. Între 1900
şi 1925, statul s-a retras dintre acţionarii băncii, fapt pentru care
BNR a devenit o instituţie particulară privilegiată, dar care avea
aceleaşi responsabilităţi naţionale.
În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susţinut financiar
efortul de război al guvernului român. Evoluţia evenimentelor militare a
obligat Administraţia centrală a BNR să plece în refugiu la Iaşi şi să
accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai
poată fi recuperat.
Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări,
printre care: criza economică postbelică, restabilirea convertibilităţii
leului, unificarea monetară şi extinderea reţelei sale de sucursale şi
agenţii la nivelul întregii ţări. După revenirea statului între
acţionarii săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul stabilizării
monetare din 1929, în controlul comerţului cu aur şi devize, precum şi
în acţiunile de conversiune a datoriilor agricole şi în organizarea şi
reglementarea comerţului de bancă începând din 1934.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, BNR a susţinut
guvernul în cheltuielile provocate de acţiunile militare, luând, în
acelaşi timp, măsuri pentru a stăvili inflaţia şi a-şi salva tezaurul
propriu.
Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) şi apoi
reorganizarea sa, potrivit noilor imperative politice. În 1948, BNR
devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată iniţial Ministerului de
Finanţe, iar din 1957, Consiliului de Miniştri. În 1965, titulatura
băncii de emisiune s-a transformat în Banca Naţională a Republicii
Socialiste România. În toţi aceşti ani, Banca Naţională a îndeplinit un
rol important în evoluţia sistemului monetar şi de credit prin
implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 şi 1952, în
planificarea circulaţiei monetare, în controlul asupra utilizării
creditelor acordate etc.
Din 1990, BNR şi-a reluat titulatura iniţială, implicându-se în
tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă şi
asumându-şi funcţiile normale ale unei bănci centrale, similare celor
ale unor bănci centrale din Europa şi din lume, obiectivul său
fundamental fiind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
