Zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime erau numai păduri cît vedeai cu ochii. Puteai merge cu săpăturile ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat şi numai unde şi unde cîte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele prelunci şi poieni.Şi tuturor păstorilor, cîţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atît pentru dînşii, cît şi pentru turmele lor.Intr-o vară însă. fiind secetă foarte mare, toate apele prin
împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi, se uscase.Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează şi temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi foame, se retraseră cu dînsele de la şes, în sus, spre codru. Dar cînd se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă; să intre ori să nu intre ?... Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poieni unde să-şi pască oile... Să rămîie la poalele acestuia era peste putinţă, căci păşunea cîtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui se sfîrşise.Deci ce era să-nceapă şi să facă ?... Unul spunea una, altul alta, dar nime nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.
In urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dînşii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap şi mai păţit :
— Ce să mai întindem atîta vorbă ?... Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului ?... Să meargă vreo cîţiva inşi dintre noi, cari îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte cîmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvîrşire dogorite şi pîrlite de arşiţa soarelui, şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi si să ne deie de ştire !
Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dînşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca cu nişte căţei şi se trînteau cu urşii pe-ntrecute, nu statură mult pe gînduri, ci luîndu-şi fiecare bota sa cea ciobănească în mînă, se şi porniră la drum.
Şi apucînd unii în dreapta, alţii în stînga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită.Iată însă eă într-un tîrziu, unul dintre dînşii care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost apucat începe a se rări si poieni drăgălaşe acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă nînă la brîu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decît altele, i se deschid înaintea ochilor
