Se zice că demult de tot, când soarele se întâlnea în fiecare zi cu luna, iar stelele erau aproape să le culegi cu mâna, trăia în pădurile de pe aici, un mândru şi falnic fecior, puternic ca bradul. Vânător iscusit, cum altul nu era, el săgeta uliul din zbor şi ciuta din fugă. Într-o bună zi, aflat la vanatoare chiar in inima pădurii, întâlni o
minunăţie de fată cum nu mai vazuse şi mult se minuna feciorul de îndrazneala fetei de-a bate inima padurii, pe acolo pe unde fiarele sălbatice erau la ele acasă; dar mai mult şi mai mult s-a speriat când în zilele celelalte, întâlnind-o, simţi cum inima-i bate să-i iasa din piept. Şi-aşa, nu după mult timp, numai pădurea fu martora iubirii lor curate căci, pasămite, şi copila îl indrăgise din prima clipa. Tatăl fetii, stăpânul acestor locuri, băgând de seamă că mai tot timpul copila şi-l petrecea în mijlocul pădurii, puse iscoade s-o urmărească, şi când află de dragostea dintre pădurar şi fată, mâniat la culme, trimise potera să-l aducă în lanţuri pe flăcău, că vezi bine, singura-i copilă era peţită de boieri, sosiţi cu alai să-i ceara mâna, iar fata ii refuzase îndragind un simplu flăcău fără stare. Hain la suflet, credea că, odată întemniţat, copila va uita iubirea-i curată şi-şi va alege de mire un boier de neam din cei ce-i tot dădeau târcoale. Nici rugăminţile, nici plânsetul fetii nu-l înduplecară, ba mai rău, îl aruncă pe flăcău într-o grotă din inima muntelui şi puse să i se zidească intrarea. Şi-n seara nunţii, când o pală de vânt aduse dinspre munte chemarea tânguitoare a flăcăului ferecat, cu lacrimi şi jale copila se ruga la zâna cea bună s-o ajute. La rugaminţile-i fierbinţi, văzând cât de mare-i era dragostea, zâna cea buna o transformă într-o şuviţă de apă cristalină pentru a se putea strecura din piatră în piatră spre inima muntelui; şi fata a început să-şi caute iubitul şi-n ajutor să-i vină sfredelind temniţa de piatră. Trecură ani şi ani, şi Nerganiţa, cu dragostea-i nestinsă, străpunse muntele câtu-i de mare, pătrunse în cele mai tainice unghere şi-n cele mai ascunse coţloane până când în faţă nu-i mai rămase decât câmpia largă. Şi întelegând că drum de înapoiere nu-i, lăsă să-i rătăcească unda în câmpie, purtându-i povestea de iubire iar mărturie peste timpuri rămaseră cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc peretele, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Odată ajuns în cheile Nerei (căci aceasta este legenda lor) ai păşit în ţara legendei îmbrăcată în parfumul ameţitor de liliac sălbatic şi-n foşnetul misterios al pădurilor nestrăbătute.
minunăţie de fată cum nu mai vazuse şi mult se minuna feciorul de îndrazneala fetei de-a bate inima padurii, pe acolo pe unde fiarele sălbatice erau la ele acasă; dar mai mult şi mai mult s-a speriat când în zilele celelalte, întâlnind-o, simţi cum inima-i bate să-i iasa din piept. Şi-aşa, nu după mult timp, numai pădurea fu martora iubirii lor curate căci, pasămite, şi copila îl indrăgise din prima clipa. Tatăl fetii, stăpânul acestor locuri, băgând de seamă că mai tot timpul copila şi-l petrecea în mijlocul pădurii, puse iscoade s-o urmărească, şi când află de dragostea dintre pădurar şi fată, mâniat la culme, trimise potera să-l aducă în lanţuri pe flăcău, că vezi bine, singura-i copilă era peţită de boieri, sosiţi cu alai să-i ceara mâna, iar fata ii refuzase îndragind un simplu flăcău fără stare. Hain la suflet, credea că, odată întemniţat, copila va uita iubirea-i curată şi-şi va alege de mire un boier de neam din cei ce-i tot dădeau târcoale. Nici rugăminţile, nici plânsetul fetii nu-l înduplecară, ba mai rău, îl aruncă pe flăcău într-o grotă din inima muntelui şi puse să i se zidească intrarea. Şi-n seara nunţii, când o pală de vânt aduse dinspre munte chemarea tânguitoare a flăcăului ferecat, cu lacrimi şi jale copila se ruga la zâna cea bună s-o ajute. La rugaminţile-i fierbinţi, văzând cât de mare-i era dragostea, zâna cea buna o transformă într-o şuviţă de apă cristalină pentru a se putea strecura din piatră în piatră spre inima muntelui; şi fata a început să-şi caute iubitul şi-n ajutor să-i vină sfredelind temniţa de piatră. Trecură ani şi ani, şi Nerganiţa, cu dragostea-i nestinsă, străpunse muntele câtu-i de mare, pătrunse în cele mai tainice unghere şi-n cele mai ascunse coţloane până când în faţă nu-i mai rămase decât câmpia largă. Şi întelegând că drum de înapoiere nu-i, lăsă să-i rătăcească unda în câmpie, purtându-i povestea de iubire iar mărturie peste timpuri rămaseră cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc peretele, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Odată ajuns în cheile Nerei (căci aceasta este legenda lor) ai păşit în ţara legendei îmbrăcată în parfumul ameţitor de liliac sălbatic şi-n foşnetul misterios al pădurilor nestrăbătute.