Se zice că în codrii Moşnei era o cetate ascunsă şi tainică. Şi că, în caz de primejdie, ea putea fi scufundată în pământ astfel ca nimeni să n-o poată vedea. Iar poarta acestei zidiri în noaptea de Anul nou se deschidea singură, fiind fermecată de mii de ani.
Într-o vreme, peste această cetate ar fi fost stăpână o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atât de vie, încât nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii, ce-ţi luau ochii, şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mâinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, râvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. Însă zădarnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dânşii. Gândul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. Îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tânăr mai frumos şi mai puternic decât toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat până ce-a zărit poarta. Tocmai se sfârşea anul. Când poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decât cei din neamul nostru?
- O, stăpîna noastră, nu sunt decât un biet ţăran de pe pământurile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gândul de a vă apăra. Cică un mare val de năvălitori, în frunte cu feciorul căpeteniei lor, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de când îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să putrezească pe dealul Moşnei! Îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cu minte. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă până nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sunt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sunt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decât să văd Moşna pângărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu!
Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii câtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vârstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea: seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în năvălitori, şi s-au luptat cum ştie să se lupte omul pământului, de-a curs sîngele pârâu în şanţul cetăţii. Numai feciorul căpeteniei a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dânsul. Asta nu era a bună, căci ura s-a încâlcit în inima feciorului căpeteniei şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stâncă. Şi-acolo, l-a aşteptat pe Ioniţă. Când s-a apropiat viteazul, l-a doborât de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătâne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea. Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.
De atunci se poveşteşte că multă lume a râvnit după bogăţiile cetăţii, aur şi pietre preţioase, petrecute sub pământ. Şi mulţi s-au pierdut în căutarea ei. Asta pentru că dacii nu au pierdut niciodată legătura cu spiritele şi ele, drept mulţumire, păzesc pentru totdeauna locurile dace.
Şi toţi săpau în mijloc, unde se crede că este mormântul unei mari căpetenii dace. Au căutat şi prin numeroasele galerii subterane, făcute de cei ce au gândit cetatea, să fugă sau să cadă în spatele duşmanilor. Şi pe drumul cu lespezi de piatră al dacilor au căutat, şi n-au găsit nimic, decât rătăcire...
Cel mai rău au păţit-o turcii, care-au săpat mult timp după comori prin aceste locuri. Şi la câte au păţit ei, neştiute, au spus că pe acolo este Şeitan, satana care rătăceşte drumurile ca nimeni să nu găsească comoara dacilor. Se spune chiar că ei au blestemat locul, lăsândul în grija satanei. Dar noi ştim că sunt doar spiritele vechilor daci, că niciodată nu au făcut vreun rău oamenilor locului. Doar aşa, îi face să piardă drumul...
Şi, dacă nu dai ascultare spiritelor, păţeşti ca şi cei 12 ţărani care nu s-au potolit în căutarea lor. Se spune că 12 ţărani de prin partea locului au pornit să găsească neapărat comoara dacilor. Ajunşi în mijlocul cetăţii se spune că au aprins un foc mare şi au pornit să se roage să găsească comoara. Şi, la un moment dat le-a răspuns o voce care i-a întrebat ce vor. Şi fiecare şi-a spus păsul: unul să facă avere, altul să trăiască viaţa fără să muncească, şi altele, mai puţin unul care nu a ştiut ce să ceară. Şi aşa a fost până când a venit momentul plăţii pentru darurile făcute de spirite. Toţi cei care au făcut jurământul în acea noapte au murit de boli grave, în chinuri, imediat după ce se împlinea ceea ce au dorit. Dintre cei ce şi-au dorit câte ceva, ultimul care a murit, la fel ca ceilalţi, a fost cel care a vrut să nu muncească toată viaţa. 7 ani a fost viaţa dată fără muncă înainte de moartea în chinuri. Şi ultimul dintre toţi a murit cel ce nu şi-a dorit nimic plecând se spune, pentru o ultimă dată, pe drumul spre cetate...
Aşa este acum, în zilele noastre, prin locurile acestea. Amintirile vechii cetăţi se află acum în mijlocul pădurii. Şi drumul până acolo este foarte greu de ţinut, de parcă o putere nevăzută te face mereu să-l pierzi şi să te trezeşti mereu în altă parte faţă de cea dorită de tine. Bătrânii locului spun că, atunci "Când te apropii de cetate, ceva îşi ia minţile. Te rătăceşti şi te trezeşti a doua zi în altă parte. Eu, când eram mic, mă duceam de multe ori acolo cu vitele. De fiecare dată pierdeam vitele când mă apropiam de cetate. Vitele o luau razna. Aruncam cu pietre în locul unde se crede că era comoara şi se auzea un vuiet aşa tare că fugeam mereu de frică.".
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-raurilor-oltul-jiul-si-muresul.html
Într-o vreme, peste această cetate ar fi fost stăpână o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atât de vie, încât nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii, ce-ţi luau ochii, şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mâinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, râvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. Însă zădarnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dânşii. Gândul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. Îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tânăr mai frumos şi mai puternic decât toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat până ce-a zărit poarta. Tocmai se sfârşea anul. Când poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decât cei din neamul nostru?
- O, stăpîna noastră, nu sunt decât un biet ţăran de pe pământurile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gândul de a vă apăra. Cică un mare val de năvălitori, în frunte cu feciorul căpeteniei lor, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de când îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să putrezească pe dealul Moşnei! Îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cu minte. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă până nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sunt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sunt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decât să văd Moşna pângărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu!
Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii câtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vârstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea: seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în năvălitori, şi s-au luptat cum ştie să se lupte omul pământului, de-a curs sîngele pârâu în şanţul cetăţii. Numai feciorul căpeteniei a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dânsul. Asta nu era a bună, căci ura s-a încâlcit în inima feciorului căpeteniei şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stâncă. Şi-acolo, l-a aşteptat pe Ioniţă. Când s-a apropiat viteazul, l-a doborât de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătâne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea. Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.
De atunci se poveşteşte că multă lume a râvnit după bogăţiile cetăţii, aur şi pietre preţioase, petrecute sub pământ. Şi mulţi s-au pierdut în căutarea ei. Asta pentru că dacii nu au pierdut niciodată legătura cu spiritele şi ele, drept mulţumire, păzesc pentru totdeauna locurile dace.
Şi toţi săpau în mijloc, unde se crede că este mormântul unei mari căpetenii dace. Au căutat şi prin numeroasele galerii subterane, făcute de cei ce au gândit cetatea, să fugă sau să cadă în spatele duşmanilor. Şi pe drumul cu lespezi de piatră al dacilor au căutat, şi n-au găsit nimic, decât rătăcire...
Cel mai rău au păţit-o turcii, care-au săpat mult timp după comori prin aceste locuri. Şi la câte au păţit ei, neştiute, au spus că pe acolo este Şeitan, satana care rătăceşte drumurile ca nimeni să nu găsească comoara dacilor. Se spune chiar că ei au blestemat locul, lăsândul în grija satanei. Dar noi ştim că sunt doar spiritele vechilor daci, că niciodată nu au făcut vreun rău oamenilor locului. Doar aşa, îi face să piardă drumul...
Şi, dacă nu dai ascultare spiritelor, păţeşti ca şi cei 12 ţărani care nu s-au potolit în căutarea lor. Se spune că 12 ţărani de prin partea locului au pornit să găsească neapărat comoara dacilor. Ajunşi în mijlocul cetăţii se spune că au aprins un foc mare şi au pornit să se roage să găsească comoara. Şi, la un moment dat le-a răspuns o voce care i-a întrebat ce vor. Şi fiecare şi-a spus păsul: unul să facă avere, altul să trăiască viaţa fără să muncească, şi altele, mai puţin unul care nu a ştiut ce să ceară. Şi aşa a fost până când a venit momentul plăţii pentru darurile făcute de spirite. Toţi cei care au făcut jurământul în acea noapte au murit de boli grave, în chinuri, imediat după ce se împlinea ceea ce au dorit. Dintre cei ce şi-au dorit câte ceva, ultimul care a murit, la fel ca ceilalţi, a fost cel care a vrut să nu muncească toată viaţa. 7 ani a fost viaţa dată fără muncă înainte de moartea în chinuri. Şi ultimul dintre toţi a murit cel ce nu şi-a dorit nimic plecând se spune, pentru o ultimă dată, pe drumul spre cetate...
Aşa este acum, în zilele noastre, prin locurile acestea. Amintirile vechii cetăţi se află acum în mijlocul pădurii. Şi drumul până acolo este foarte greu de ţinut, de parcă o putere nevăzută te face mereu să-l pierzi şi să te trezeşti mereu în altă parte faţă de cea dorită de tine. Bătrânii locului spun că, atunci "Când te apropii de cetate, ceva îşi ia minţile. Te rătăceşti şi te trezeşti a doua zi în altă parte. Eu, când eram mic, mă duceam de multe ori acolo cu vitele. De fiecare dată pierdeam vitele când mă apropiam de cetate. Vitele o luau razna. Aruncam cu pietre în locul unde se crede că era comoara şi se auzea un vuiet aşa tare că fugeam mereu de frică.".
http://legendeinlume.blogspot.ro/2012/11/legenda-raurilor-oltul-jiul-si-muresul.html
