Intr-o pădure deasă trăia, demult, un tăietor de lemne, sărac şi amărît.
Muncea din plin. Dar numai rareori putea să se îndestuleze. Şi nu
îi era bătrînului de el, cît de copila sa, pe care o iubea mai mult
decît ochii din cap. Şi nu putea să-i dea ce avea de trebuinţă.
Atît că ea nu prea avea habar de supărările tătîne-său. Şi pentru că îi lipsea mama - se prăpădise - îngrijea singură toată casa.
Cum se scula de dimineaţă, gătea, făcea curat. Şi drept să spun, lucea căsuţa lor micuţă de lemn, ca un pahar. Şi în toată vremea asta cînta, de se lua la întrecere cu păsărelele.
Ducea pe urmă de mîncare bătrînului, acolo> în pădure, şi pornea prin poiene: culegea flori, sau poame de pădure, ciuperci, mă rog, de toate cele...
Şi tot umblînd, copila aceasta, pe nume Dîmboviţa, deprinsese toate potecile din munte. Cutreiera orice coclaur şi nu se rătăcea, parcă ar fi fost la ea acasă.
Avea un picior mic, de căprioară. Era uşoară şi zglobie, cu părul de culoarea castanei, prins în coade, şi o faţă luminată ca un izvor în miezul zilei.
Ba încă se mai spune că fata izbutise să înveţe graiul sălbăticiunilor. Urşii îi mîncau zmeura din palme. Mistreţii o urmau cu grijă, ca nişte cîini de pază. Cu iepurii şi cerbii se juca prin poiene. Iar păsările îi veneau pe umăr, şi împreună cîntau pînă în amurg, cînd Dîmboviţa se întorcea acasă.
Primea pe tatăl său cu masa pusă şi patul aşternut.
Ieşea apoi în vraja serii şi se întîlnea cu Bucur pe potecă.
Măi, cum am uitat tocmai de dînsul?
Bucur era un flăcăiandru chipeş. Tot tăietor de lemne. Şi sta într-o colibă, ceva mai sus, pe coastă.
Fata şi cu flăcăul se aveau dragi de mici. Crescuseră împreună. Şi aşa, în taină, se înţeleseseră să fie soţi, să facă adică nuntă împreună.
Acum crescuseră, dar Dîmboviţa se tot sfiise să-şi spună dorinţa tatălui; iar Bucur nu avusese nici el mai mult curaj. Se hotărîseră ca totuşi să se destăinuie părintelui cît mai de grabă; să-i ceară binecuvîntarea.
Şi se întîmplase în vara aceea că nu ploua. Ruginea frunza în copaci ca toamna. Se usca iarba pe păşune. Jos, în cîmpie, nu se făceau deloc bucate. Căutau dihăniile apa în pîraie şi n-o găseau. Secase aproape pretutindeni. Mare urgie năpădise.
Şi urcau oamenii mereu pe munte. Cărau cu ei burdufe. Şi întrebau de apă. Voiau s-o ducă în vale pentru copii.
Fata, ce cunoştea potecă cu potecă, călăuzea pe fiecare, pe la izvoarele ascunse sub stînci şi prin făgeturi.
Ei, toţi, îi mulţumeau de bunătate. îi urau viaţă lungă, ferită de necazuri şi de dureri.
Pe cînd se petreceau acestea, iată, se aude într-o noapte un zgomot mare la uşa pădurarului.
«Ce-o fi? Şi cine bate?»
Sare bătrînul. Iese şi fata. Şi acolo în uşă sta un tînăr.
Purta pe el straie bogate, cizme din cele roşii, de piele scumpă, haină de catifea verzuie pe care avea încins un paloş. Deasupra îi spînzura în falduri o mantie, ţesută din fire de argint; iară pe cap purta o căciulă. Ţinea cu străşnicie de dîrlogi un cal alb care bătea pămîntul cu copita.
Bătrînul, cînd zăreşte pe oaspetele acesta de seamă, cade cu umilinţă la pămînt.
- Spune, Măria Ta, porunca! şopteşte el.
- Sînt un fugar, rosteşte tînărul. Merg peste munţii Făgă raşului. M-am rătăcit... Aş vrea o călăuză de nădejde.
- Să merg eu cu Măria Ta, răspunde moşul, dînd să-şi arunce un suman pe spate.
- Tu eşti bătrîn, mai zice tînărul, mergi prea încet. Şi eu sînt urmărit. Din spate vin hăitaşii să mă prindă, să-mi taie capul. Nu ai pe cineva prin casă mai tînăr şi mai sprinten?
- Te însoţesc eu, sare atuncea de lîngă uşă şi copiliţa. Nu te lăsăm, străinule, să pieri, oricine ai fi...
- E fata mea, grăieşte moşul. Şi-i inimoasă; dar e noapte... Socot că tot mai bine este să viu eu cu Măria Ta.
- De te codeşti atîta, moşnege, lasă, zice drumeţul. Cu tine nu pot merge prea departe. Fata nu-ţi este la îndemînă s-o laşi să mă călăuzească... Iară pe mine mă poate ajunge duşmanul în fiecare clipă. Aşa că plec. Ce-o fi, o fi!...
Trase de dîrlog calul şi vru s-o ia în sus; dar Dîmboviţa îi ieşi înainte şi îi spuse:
— Rogu-te, nu te mînia pe tata, drumeţule. O să merg eu.
Dar tatăl tău?
Se învoieşte şi dînsul, zise fata. Nu vom lăsa un om în gheara morţii...
Atuncea du-te, eh, oftă bătrînul. Păcat că nu mai sînt eu verde...
Porniră peste munţi. Dîmboviţa înainte, căutînd potecile mai bune. în urma ei, voinicul, cu calul de dîrlog.
Dar nu i se mai întîmplase fetii să urce atît de greu. Piciorul ei uşor, cu talpa mică, zbura de obicei. Acuma parcă era de plumb. Abia de se mişca. Sudoarea îi împînzise toată faţa. Ea însă nu voia să se bage de seamă că este atît de ostenită şi se încorda.
Din cînd în cînd privea în urmă la însoţitorul său. Acesta se strecura printre desişuri, sărea peste vîlcele, peste gropi, fără urmă de oboseală.
- Mai poţi să urci? o întreba tot el pe fată, zîmbind parcă şiret. Dacă nu ai putere, întoarce-te, am să-mi caut calea singur...
- De vreme ce am plecat ca să-ţi scap viaţa, voi merge pînă sus, hotărî Dîmboviţa.
Şi se trudea din răsputeri.
«Ce e cu mine?» se întreba ea în gînd. «Nu cumva tînărul acesta e însuşi împieliţatul?» Pe urmă îşi făcea curaj. Şi se silea din nou să meargă.
Vrei să te urc pe cal şi tu să-mi arăţi drumul? o întreba iarăşi dînsul.
- Nu. Merg pe jos, căci nu mi-e greu, răspundea ea, pentru că îi era ruşine de tînărul acela nedeprins cu munţii, care urca atît de lesne pe poteci.
Noaptea se risipea în vremea asta. Deasupra stîncilor albastre se aprindeau flăcări împurpurate, orbitoare. Ceţuri se strecurau pe vale, cu trupuri lungi ca de balaur. Cinteze, ciocîr- lii şi mierle înălţau triluri fermecate.
Urcau, sorbind văzduhul tare şi îmbătător...
Aveau încă puţin...
Puţin... Şi iată că au ajuns în vîrf.
Copila îşi şterge fruntea de sudoare. Inima îi bate cu putere. Răsuflă greu. Este sleită de foame, căci nu şi-a luat merinde. Iar buzele îi sînt arse de sete ca de friguri.
Prin preajmă nu se află nici un pom cu fructe pădureţe, nu e nici un izvor. Şi calea ei la întoarcere e tot atît de lungă.
- Pe aicea este drumul pe care-1 cauţi, îi grăi fata, făcînd semn către vale unde se şi vedea o turlă de cetate. Din clipa asta nu-ţi mai trebuie călăuză... Iar eu am să mă întorc.
Erau tocmai pe creastă. Vîntul sufla; lipea veşmîntul fetei de trupul zvelt şi o făcea să semene cu o statuă. El, iar, era atît de mîndru, în hainele lui scumpe, cu mantia pe umeri flutu- rînd, încît fata fără să vrea plecă privirea.
- Iţi mulţumesc de toată truda, îi spuse dînsul. Şi pentru că în noaptea asta, cît am călătorit pe munte, te-am îndrăgit, vreau să te rog să mergi cu mine înainte, să-mi fii soţie... Eu sînt bogat şi sînt puternic. Cetatea ce se vede în zare este a mea...
Dîmboviţa privi spre tînăr cu ochii ei senini, albaştri, şi îi răspunse:
- Tu eşti bogat... Eşti un prinţ mare, se vede bine. Dar eu iubesc de mică pe un flăcău, un tăietor de lemne. Se cheamă Bucur. Este sărac. Noi însă ne-am jurat credinţă. Şi îmi voi ţine jurămîntul. Voi fi a lui.
- Atunci te voi pofti numai la masă, răspunse tînărul. Ştiu că ţi-e foame şi ţi-e sete...
- La care masă? întrebă fata cu mirare.
- Stai, ai să vezi!...
Şi tînărul scoase, din buzunarul hainei verzui de catifea, un sfredel mic de lemn. Il răsuci pe stîncă. Sfredelul, învîrtindu-se, porni să crească. Se ivi o păpuşă micuţă, caraghioasă, cu pantalonii violeţi, hăinuţa galbenă, faţa zbîrcită, rîzătoare, ce glăsui piţigăiat:
- Ce ţi-ai dorit, stăpîne?
- Să ne dai de mîncare şi de băut!
Păpuşa întinse mîna. Şi se ivi o masă, alături de ea jilţuri, la umbră de copaci. Pe ea se aşternură fripturi din cele mai gustoase, pîine pufoasă, albă, prăjituri şi fructe. Nu îţi mai spun de băuturi: carafe pline cu vinuri scumpe, sau apă rece, după poftă. Păpuşa prinse după aceea de dîrlog calul. Şi omul cel ciudat pofti pe Dîmboviţa să se aşeze.
Ea nu primi. îi era teamă acum de-a binelea. îi întrebă:
- Văd că faci vrăji. Tu nu cumva eşti cel de pe comoară?
Tînărul începu să rîdă:
- Nu, dragă Dîmboviţă, nu sînt. Eu sînt vîlva muntelui - duhul cel bun. Am vrut doar să te pun la încercare. Ţi-am făcut pasul greu în astă-noapte; m-am prefăcut că vreau să-mi fii soţie...
Luă după asta păpuşa de urechi şi o învîrti pe loc. Se făcu sfredelul de lemn. Scoase din cingătoare un cuţitaş de argint. Pe amîndouă i le întinse fetei.
- Te răsplătesc pentru putere, dragoste şi credinţă! îi mai zise. Păpuşa e norocul tău. Cuţitul va aduce bucurie la mulţi oameni...
Incălecă după aceea pe calul său cel alb. Şi se pierdu din faţa ei ca o nălucă.
Fetei nu îi venea să creadă. Privi la cuţitaş. Mai încercă o dată sfredelul. Veni păpuşa; îi porunci să-i dea un cal. Păpuşa făcu semn. Se ivi calul, înşeuat, gata de drum.
Voia tocmai să încalece şi ea, să plece, cînd auzi un glas care o striga din vale.
- Dîm-bo-vi-ţa!... Dîm-bo-vi-ţa!...
- Cine eşti tu?... Nu cumva Bucur? răspunse ea cu mîna pîlnie la gură.
- Eu sînt... Unde te afli? strigă iar Bucur.
- Aici, în vîrf!...
Veni bietul flăcău. Se luară în braţe. Şi el îi spuse ce se petrecuse.
După plecarea ei, bătrînul nu mai avusese tihnă. Se căina cum de o lăsase să plece singură cu un străin. Văzînd că nici nu vin urmăritorii de care îi spusese tînărul acela de neam, gîndise că e o înşelăciune, să-i fure fata. Se repezise la Bucur, istorisindu-i întîmplarea, bătîndu-se cu pumnii în cap de deznădejde.
Bucur atîta aşteptase. Pornise după dînsa. Şi iacă s-au găsit.
- Acum să-mi spui şi tu, ce-a fost azi-noapte?...
Fata îi arătă sfredelul, masa ce încă mai era întinsă, calul, şi cuţitaşul, deşi nu prea ştia la ce slujeşte, căci vîlva nu-i spusese despre asta nimic.
Bucur, la început, se veseli de atîtea daruri. Chiar încercă şi el sfredelul. Şi porunci să i se aducă încă un cal cu şaua pusă.
Numai că tot atuncea se afla pe acolo şi un spiriduş — un drăcuşor — fără de treabă, pus pe răutăţi.
Şi spiriduşul se iţeşte în urechea lui Bucur, pe ascuns:
- Vezi că te minte!... A fost un vrăjitor, nu vîlva. Copila a primit daruri.
Atîta îi trebui lui Bucur, ca să-l străpung?. îndoiala. Începu să o iscodească pe fată:
- O fi aşa sau o fi altfel?... I-a şoptit nu ştiu cine la ureche...
- Aşa? Mă bănuieşti?... Să spună atuncea păpuşa asta fermecată, care a fost de faţă, grăi copila. Nu meriţi, Bucure, să ţin la tine...
- Ba nu, păpuşa poate minte, rosti flăcăul aţîţat întruna de spiriduş.
- Şi atunci ce vrei?
- Să vîri cuţitul în piatra asta!
- Cuţit în piatră?
- Da. Bătrînii spun că o fecioară curată şi nevinovată poate vîri cuţitul şi în piatră. Dar celelalte, nu... Haide, te prinzi?...
- Mă prind, priveşte...
Şi fata scoate cuţitaşul pe care i-1 dăduse vîlva şi îl înfige în piatra seacă. Iar piatra se despică toată. Din ea ţîşneşte o apă lină.
- Ce zici acum?...
Dar spiriduşul o şi tulise din ureche. Fugea, că nu-i mersese bine.
Bucur, desmeticit, o rugă de iertare.
«Fusese prost s-o bănuiască. Cine-i şoptise în ureche era un spiriduş pesemne!»
Ea, se înţelege, îi iartă toată bănuiala. Aşa e dragostea, cu toane...
Se aşază amîndoi la masă. Mănîncă bine. Sorb din apa care ţîşnea fără încetare...
- Noi o să-i spunem Dîmboviţa acestui rîu, grăieşte Bucur, apa e dulce ca şi tine...
Se urcă apoi pe cai şi pleacă. Găsesc şi pe bătrîn.
Fac nunta. Petrecere, aşa, nu glumă... Păpuşa le-a adus de toate, şi de băut, şi de mîncare.
Şi în timp ce ei jucau la nuntă, urcă şi oamenii de la cîmpie.
Aflaseră cu toţii vestea. Se fericeau, nevoie mare, de rîul ce ajungea la dînşii şi îi ferea de uscăciune.
Îi roagă dară să se coboare în jos, pe văi, cu tot norodul.
Bucur şi draga lui nu stau în cumpănă. Coboară în văi. Şi aleg un colţ ce li se pare mai cu priinţă.
Flăcăul taie, cel dintîi, copacii ce se întindeau pe malul riului. Şi face locuri de păşune şi arătură.
- Să ne aşezăm cu bucurie în satul ăsta nou, a rostit Bucur venind acolo.
Şi am auzit pe unii care cred că de la vorba asta a voinicului s-ar fi spus satului acela: Bucureşti. Alţii socot că i s-a zis aşa din numele flăcăului care a tăiat copacii, făcînd loc de păşune şi arătură; iar alţii, din ursita vîlvei. Ştii, îi spusese fetei că darul său o să aducă bucurie la mulţi oameni.
Oricum ar fi, Bucur şi Dîmboviţa au trăit de atuncea împreună, făcînd din fiecare zi o sărbătoare. Iar păpuşa le sta Întruna gata la poruncă.
Rîul, venit din muntele Păpuşa (aşa i s-a zis muntelui, ca să se pomenească întîmplarea), a udat ţărmurile acelea încîntate pe care ei s-au aşezat; i-a adăpat cu apă, dulce ca sărutările copilei.
Urmaşii lor au ridicat şi o bisericuţă de aducere-aminte. Numai cuţitul l-au pierdut. O fi pe undeva, prin acel loc, căruia astăzi încă i se zice «Cuţitul de argint», sau se găseşte în altă parte?... Nu ştiu mai mult... însă sfredelul se găseşte. Trece din om în om, la cei care se trag din Dîmboviţa şi din Bucur şi îi slujeşte cu credinţă, deşi pe ascuns...
De aceea, poate, este Bucureştiul
aşa mare; de aceea
este poate aşa înflorit!...
Atît că ea nu prea avea habar de supărările tătîne-său. Şi pentru că îi lipsea mama - se prăpădise - îngrijea singură toată casa.
Cum se scula de dimineaţă, gătea, făcea curat. Şi drept să spun, lucea căsuţa lor micuţă de lemn, ca un pahar. Şi în toată vremea asta cînta, de se lua la întrecere cu păsărelele.
Ducea pe urmă de mîncare bătrînului, acolo> în pădure, şi pornea prin poiene: culegea flori, sau poame de pădure, ciuperci, mă rog, de toate cele...
Şi tot umblînd, copila aceasta, pe nume Dîmboviţa, deprinsese toate potecile din munte. Cutreiera orice coclaur şi nu se rătăcea, parcă ar fi fost la ea acasă.
Avea un picior mic, de căprioară. Era uşoară şi zglobie, cu părul de culoarea castanei, prins în coade, şi o faţă luminată ca un izvor în miezul zilei.
Ba încă se mai spune că fata izbutise să înveţe graiul sălbăticiunilor. Urşii îi mîncau zmeura din palme. Mistreţii o urmau cu grijă, ca nişte cîini de pază. Cu iepurii şi cerbii se juca prin poiene. Iar păsările îi veneau pe umăr, şi împreună cîntau pînă în amurg, cînd Dîmboviţa se întorcea acasă.
Primea pe tatăl său cu masa pusă şi patul aşternut.
Ieşea apoi în vraja serii şi se întîlnea cu Bucur pe potecă.
Măi, cum am uitat tocmai de dînsul?
Bucur era un flăcăiandru chipeş. Tot tăietor de lemne. Şi sta într-o colibă, ceva mai sus, pe coastă.
Fata şi cu flăcăul se aveau dragi de mici. Crescuseră împreună. Şi aşa, în taină, se înţeleseseră să fie soţi, să facă adică nuntă împreună.
Acum crescuseră, dar Dîmboviţa se tot sfiise să-şi spună dorinţa tatălui; iar Bucur nu avusese nici el mai mult curaj. Se hotărîseră ca totuşi să se destăinuie părintelui cît mai de grabă; să-i ceară binecuvîntarea.
Şi se întîmplase în vara aceea că nu ploua. Ruginea frunza în copaci ca toamna. Se usca iarba pe păşune. Jos, în cîmpie, nu se făceau deloc bucate. Căutau dihăniile apa în pîraie şi n-o găseau. Secase aproape pretutindeni. Mare urgie năpădise.
Şi urcau oamenii mereu pe munte. Cărau cu ei burdufe. Şi întrebau de apă. Voiau s-o ducă în vale pentru copii.
Fata, ce cunoştea potecă cu potecă, călăuzea pe fiecare, pe la izvoarele ascunse sub stînci şi prin făgeturi.
Ei, toţi, îi mulţumeau de bunătate. îi urau viaţă lungă, ferită de necazuri şi de dureri.
Pe cînd se petreceau acestea, iată, se aude într-o noapte un zgomot mare la uşa pădurarului.
«Ce-o fi? Şi cine bate?»
Sare bătrînul. Iese şi fata. Şi acolo în uşă sta un tînăr.
Purta pe el straie bogate, cizme din cele roşii, de piele scumpă, haină de catifea verzuie pe care avea încins un paloş. Deasupra îi spînzura în falduri o mantie, ţesută din fire de argint; iară pe cap purta o căciulă. Ţinea cu străşnicie de dîrlogi un cal alb care bătea pămîntul cu copita.
Bătrînul, cînd zăreşte pe oaspetele acesta de seamă, cade cu umilinţă la pămînt.
- Spune, Măria Ta, porunca! şopteşte el.
- Sînt un fugar, rosteşte tînărul. Merg peste munţii Făgă raşului. M-am rătăcit... Aş vrea o călăuză de nădejde.
- Să merg eu cu Măria Ta, răspunde moşul, dînd să-şi arunce un suman pe spate.
- Tu eşti bătrîn, mai zice tînărul, mergi prea încet. Şi eu sînt urmărit. Din spate vin hăitaşii să mă prindă, să-mi taie capul. Nu ai pe cineva prin casă mai tînăr şi mai sprinten?
- Te însoţesc eu, sare atuncea de lîngă uşă şi copiliţa. Nu te lăsăm, străinule, să pieri, oricine ai fi...
- E fata mea, grăieşte moşul. Şi-i inimoasă; dar e noapte... Socot că tot mai bine este să viu eu cu Măria Ta.
- De te codeşti atîta, moşnege, lasă, zice drumeţul. Cu tine nu pot merge prea departe. Fata nu-ţi este la îndemînă s-o laşi să mă călăuzească... Iară pe mine mă poate ajunge duşmanul în fiecare clipă. Aşa că plec. Ce-o fi, o fi!...
Trase de dîrlog calul şi vru s-o ia în sus; dar Dîmboviţa îi ieşi înainte şi îi spuse:
— Rogu-te, nu te mînia pe tata, drumeţule. O să merg eu.
Dar tatăl tău?
Se învoieşte şi dînsul, zise fata. Nu vom lăsa un om în gheara morţii...
Atuncea du-te, eh, oftă bătrînul. Păcat că nu mai sînt eu verde...
Porniră peste munţi. Dîmboviţa înainte, căutînd potecile mai bune. în urma ei, voinicul, cu calul de dîrlog.
Dar nu i se mai întîmplase fetii să urce atît de greu. Piciorul ei uşor, cu talpa mică, zbura de obicei. Acuma parcă era de plumb. Abia de se mişca. Sudoarea îi împînzise toată faţa. Ea însă nu voia să se bage de seamă că este atît de ostenită şi se încorda.
Din cînd în cînd privea în urmă la însoţitorul său. Acesta se strecura printre desişuri, sărea peste vîlcele, peste gropi, fără urmă de oboseală.
- Mai poţi să urci? o întreba tot el pe fată, zîmbind parcă şiret. Dacă nu ai putere, întoarce-te, am să-mi caut calea singur...
- De vreme ce am plecat ca să-ţi scap viaţa, voi merge pînă sus, hotărî Dîmboviţa.
Şi se trudea din răsputeri.
«Ce e cu mine?» se întreba ea în gînd. «Nu cumva tînărul acesta e însuşi împieliţatul?» Pe urmă îşi făcea curaj. Şi se silea din nou să meargă.
Vrei să te urc pe cal şi tu să-mi arăţi drumul? o întreba iarăşi dînsul.
- Nu. Merg pe jos, căci nu mi-e greu, răspundea ea, pentru că îi era ruşine de tînărul acela nedeprins cu munţii, care urca atît de lesne pe poteci.
Noaptea se risipea în vremea asta. Deasupra stîncilor albastre se aprindeau flăcări împurpurate, orbitoare. Ceţuri se strecurau pe vale, cu trupuri lungi ca de balaur. Cinteze, ciocîr- lii şi mierle înălţau triluri fermecate.
Urcau, sorbind văzduhul tare şi îmbătător...
Aveau încă puţin...
Puţin... Şi iată că au ajuns în vîrf.
Copila îşi şterge fruntea de sudoare. Inima îi bate cu putere. Răsuflă greu. Este sleită de foame, căci nu şi-a luat merinde. Iar buzele îi sînt arse de sete ca de friguri.
Prin preajmă nu se află nici un pom cu fructe pădureţe, nu e nici un izvor. Şi calea ei la întoarcere e tot atît de lungă.
- Pe aicea este drumul pe care-1 cauţi, îi grăi fata, făcînd semn către vale unde se şi vedea o turlă de cetate. Din clipa asta nu-ţi mai trebuie călăuză... Iar eu am să mă întorc.
Erau tocmai pe creastă. Vîntul sufla; lipea veşmîntul fetei de trupul zvelt şi o făcea să semene cu o statuă. El, iar, era atît de mîndru, în hainele lui scumpe, cu mantia pe umeri flutu- rînd, încît fata fără să vrea plecă privirea.
- Iţi mulţumesc de toată truda, îi spuse dînsul. Şi pentru că în noaptea asta, cît am călătorit pe munte, te-am îndrăgit, vreau să te rog să mergi cu mine înainte, să-mi fii soţie... Eu sînt bogat şi sînt puternic. Cetatea ce se vede în zare este a mea...
Dîmboviţa privi spre tînăr cu ochii ei senini, albaştri, şi îi răspunse:
- Tu eşti bogat... Eşti un prinţ mare, se vede bine. Dar eu iubesc de mică pe un flăcău, un tăietor de lemne. Se cheamă Bucur. Este sărac. Noi însă ne-am jurat credinţă. Şi îmi voi ţine jurămîntul. Voi fi a lui.
- Atunci te voi pofti numai la masă, răspunse tînărul. Ştiu că ţi-e foame şi ţi-e sete...
- La care masă? întrebă fata cu mirare.
- Stai, ai să vezi!...
Şi tînărul scoase, din buzunarul hainei verzui de catifea, un sfredel mic de lemn. Il răsuci pe stîncă. Sfredelul, învîrtindu-se, porni să crească. Se ivi o păpuşă micuţă, caraghioasă, cu pantalonii violeţi, hăinuţa galbenă, faţa zbîrcită, rîzătoare, ce glăsui piţigăiat:
- Ce ţi-ai dorit, stăpîne?
- Să ne dai de mîncare şi de băut!
Păpuşa întinse mîna. Şi se ivi o masă, alături de ea jilţuri, la umbră de copaci. Pe ea se aşternură fripturi din cele mai gustoase, pîine pufoasă, albă, prăjituri şi fructe. Nu îţi mai spun de băuturi: carafe pline cu vinuri scumpe, sau apă rece, după poftă. Păpuşa prinse după aceea de dîrlog calul. Şi omul cel ciudat pofti pe Dîmboviţa să se aşeze.
Ea nu primi. îi era teamă acum de-a binelea. îi întrebă:
- Văd că faci vrăji. Tu nu cumva eşti cel de pe comoară?
Tînărul începu să rîdă:
- Nu, dragă Dîmboviţă, nu sînt. Eu sînt vîlva muntelui - duhul cel bun. Am vrut doar să te pun la încercare. Ţi-am făcut pasul greu în astă-noapte; m-am prefăcut că vreau să-mi fii soţie...
Luă după asta păpuşa de urechi şi o învîrti pe loc. Se făcu sfredelul de lemn. Scoase din cingătoare un cuţitaş de argint. Pe amîndouă i le întinse fetei.
- Te răsplătesc pentru putere, dragoste şi credinţă! îi mai zise. Păpuşa e norocul tău. Cuţitul va aduce bucurie la mulţi oameni...
Incălecă după aceea pe calul său cel alb. Şi se pierdu din faţa ei ca o nălucă.
Fetei nu îi venea să creadă. Privi la cuţitaş. Mai încercă o dată sfredelul. Veni păpuşa; îi porunci să-i dea un cal. Păpuşa făcu semn. Se ivi calul, înşeuat, gata de drum.
Voia tocmai să încalece şi ea, să plece, cînd auzi un glas care o striga din vale.
- Dîm-bo-vi-ţa!... Dîm-bo-vi-ţa!...
- Cine eşti tu?... Nu cumva Bucur? răspunse ea cu mîna pîlnie la gură.
- Eu sînt... Unde te afli? strigă iar Bucur.
- Aici, în vîrf!...
Veni bietul flăcău. Se luară în braţe. Şi el îi spuse ce se petrecuse.
După plecarea ei, bătrînul nu mai avusese tihnă. Se căina cum de o lăsase să plece singură cu un străin. Văzînd că nici nu vin urmăritorii de care îi spusese tînărul acela de neam, gîndise că e o înşelăciune, să-i fure fata. Se repezise la Bucur, istorisindu-i întîmplarea, bătîndu-se cu pumnii în cap de deznădejde.
Bucur atîta aşteptase. Pornise după dînsa. Şi iacă s-au găsit.
- Acum să-mi spui şi tu, ce-a fost azi-noapte?...
Fata îi arătă sfredelul, masa ce încă mai era întinsă, calul, şi cuţitaşul, deşi nu prea ştia la ce slujeşte, căci vîlva nu-i spusese despre asta nimic.
Bucur, la început, se veseli de atîtea daruri. Chiar încercă şi el sfredelul. Şi porunci să i se aducă încă un cal cu şaua pusă.
Numai că tot atuncea se afla pe acolo şi un spiriduş — un drăcuşor — fără de treabă, pus pe răutăţi.
Şi spiriduşul se iţeşte în urechea lui Bucur, pe ascuns:
- Vezi că te minte!... A fost un vrăjitor, nu vîlva. Copila a primit daruri.
Atîta îi trebui lui Bucur, ca să-l străpung?. îndoiala. Începu să o iscodească pe fată:
- O fi aşa sau o fi altfel?... I-a şoptit nu ştiu cine la ureche...
- Aşa? Mă bănuieşti?... Să spună atuncea păpuşa asta fermecată, care a fost de faţă, grăi copila. Nu meriţi, Bucure, să ţin la tine...
- Ba nu, păpuşa poate minte, rosti flăcăul aţîţat întruna de spiriduş.
- Şi atunci ce vrei?
- Să vîri cuţitul în piatra asta!
- Cuţit în piatră?
- Da. Bătrînii spun că o fecioară curată şi nevinovată poate vîri cuţitul şi în piatră. Dar celelalte, nu... Haide, te prinzi?...
- Mă prind, priveşte...
Şi fata scoate cuţitaşul pe care i-1 dăduse vîlva şi îl înfige în piatra seacă. Iar piatra se despică toată. Din ea ţîşneşte o apă lină.
- Ce zici acum?...
Dar spiriduşul o şi tulise din ureche. Fugea, că nu-i mersese bine.
Bucur, desmeticit, o rugă de iertare.
«Fusese prost s-o bănuiască. Cine-i şoptise în ureche era un spiriduş pesemne!»
Ea, se înţelege, îi iartă toată bănuiala. Aşa e dragostea, cu toane...
Se aşază amîndoi la masă. Mănîncă bine. Sorb din apa care ţîşnea fără încetare...
- Noi o să-i spunem Dîmboviţa acestui rîu, grăieşte Bucur, apa e dulce ca şi tine...
Se urcă apoi pe cai şi pleacă. Găsesc şi pe bătrîn.
Fac nunta. Petrecere, aşa, nu glumă... Păpuşa le-a adus de toate, şi de băut, şi de mîncare.
Şi în timp ce ei jucau la nuntă, urcă şi oamenii de la cîmpie.
Aflaseră cu toţii vestea. Se fericeau, nevoie mare, de rîul ce ajungea la dînşii şi îi ferea de uscăciune.
Îi roagă dară să se coboare în jos, pe văi, cu tot norodul.
Bucur şi draga lui nu stau în cumpănă. Coboară în văi. Şi aleg un colţ ce li se pare mai cu priinţă.
Flăcăul taie, cel dintîi, copacii ce se întindeau pe malul riului. Şi face locuri de păşune şi arătură.
- Să ne aşezăm cu bucurie în satul ăsta nou, a rostit Bucur venind acolo.
Şi am auzit pe unii care cred că de la vorba asta a voinicului s-ar fi spus satului acela: Bucureşti. Alţii socot că i s-a zis aşa din numele flăcăului care a tăiat copacii, făcînd loc de păşune şi arătură; iar alţii, din ursita vîlvei. Ştii, îi spusese fetei că darul său o să aducă bucurie la mulţi oameni.
Oricum ar fi, Bucur şi Dîmboviţa au trăit de atuncea împreună, făcînd din fiecare zi o sărbătoare. Iar păpuşa le sta Întruna gata la poruncă.
Rîul, venit din muntele Păpuşa (aşa i s-a zis muntelui, ca să se pomenească întîmplarea), a udat ţărmurile acelea încîntate pe care ei s-au aşezat; i-a adăpat cu apă, dulce ca sărutările copilei.
Urmaşii lor au ridicat şi o bisericuţă de aducere-aminte. Numai cuţitul l-au pierdut. O fi pe undeva, prin acel loc, căruia astăzi încă i se zice «Cuţitul de argint», sau se găseşte în altă parte?... Nu ştiu mai mult... însă sfredelul se găseşte. Trece din om în om, la cei care se trag din Dîmboviţa şi din Bucur şi îi slujeşte cu credinţă, deşi pe ascuns...
De aceea, poate, este Bucureştiul
aşa mare; de aceea
este poate aşa înflorit!...
