La început a fost un Om. Și acest Om nu știa ce rânduială are
Universul, nici ce menire are El în acest Univers. La început era
Lumina, Întunericul, Universul care le acoperea și Omul, el singur în
centrul și mijlocul celorlalte, încercând să găsească un motiv pentru
existența a tot ceea ce era.
Și au trecut eoni de-a rândul, iar
Omul a înțeles că pentru a afla ce este Universul și de unde se trage
acesta, trebuie mai întâi să afle despre existența celorlalte două fețe
ale sale, despre Întuneric și despre Lumină. Și Omul a pornit în
căutarea Întunericului și după îndelungi epoci de căutare, găsindu-L,
L-a înțeles și s-a temut de Acesta, apoi a plecat în căutarea Luminii
și după mii de eoni a găsit-O și a înțeles-O și s-a înfricoșat și de
Aceasta.
După tot acest timp, Omul s-a oprit să contemple
despre ceea ce aflase. După epoci nenumărate a înțeles ce înseamnă
Binele, după alte epoci a înțeles ce înseamnă Răul și într-un sfârșit,
înțelegând Universul întreg, acesta a devenit Înțelept și prin
Înțelepciunea Nemărginită a putut să se așeze pe sine deasupra de Bine
și Rău, deasupra de Întuneric și Lumină, tocmai la marginea celor ce
erau, în Necunoscut.
Însă Omul stăruia în continuare
întrebător, căci mai avea un singur lucru de aflat: propria-i menire. Și
fiindcă era deasupra a tot ceea ce se găsea, Omul a hotărât să
împuternicească Însuși Universul și să-i dea glasuri nenumărate pe care
le-a numit Îngeri, ca aceștia să înmulțească pentru El Înțelepciunea. Și
toți Îngerii au făcut într-astfel, însă le lipsea scopul. Omul, văzând
aceasta și cunoscând că nimeni nu trebuia să știe scopul în afară de El,
l-a numit pe acesta Adevăr și le-a poruncit apoi Îngerilor să slăvească
Adevărul. Și aceștia au făcut într-astfel. Dar a văzut Omul că le
lipsea minții lor puterea de a descoperi și de a crea întru spirit
totodată, astfel că le-a dăruit Îngerilor suflul Libertății, ca singuri
să poate avansa întru sporirea Înțelepciunii. Și atunci Îngerii au fost
liberi.
Între timp, Lumina și Întunericul observau tăcuți tot
ceea ce se întâmpla, fiindcă stăteau în stânga și dreapta Omului. Și
fiindcă Îngerii erau ființe ale Luminii, atunci Întunericul a cerut să
fie Dreptate și Armonie și l-a rugat pe Om să împartă Îngerii în două
cete egale. Omul s-a învoit, dar cu o singură condiție: alegerea să le
aparțină Îngerilor. Și a suflat atunci Omul peste ei Inteligența și
Conștiința și Îngerii s-au făcut cunoscători de Bine și Rău și au ales
fiecare câte o parte și s-au împărțit în două cete, fiecare să ajute în
propriile-i legi la sporirea Înțelepciunii. Iar Întunericul a fost
mulțumit și Lumina a fost mulțumită de asemenea.
Și au trecut
eoni fără număr și Înțelepciunea Omului sporea prin ajutorul cetelor de
Îngeri, însă Omul nu putea încă să găsească răspunsul la ultima sa
frământare: care îi este Lui menirea? Și a hotărât atunci Omul să
convoace o întrunire la marginea Universului, departe de cetele de
Îngeri, unde doar El, împreună cu Lumina și Întunericul puteau discuta
în tihnă și neopriți de nimeni. Iar după îndelungi sfaturi, cei trei au
hotărât să făurească încă un om, care să semene lor, fiecăruia dintre
ei, să aibă atât Binele, cât și Răul în el, dar fără puterea de
deosebire și să semene la înfățișare cu Cel Înțelept, pe care sub nicio
formă nu trebuia să-l cunoască, ori să-l vadă în vreun fel, ori să
ajungă să-l atingă în vreo ocazie, astfel încât pentru toate să existe o
Ordine și un drum anume. Și au hotărât cei trei să disimuleze numele
Celui Înțelept, să nu-l numească niciodată Om și să-l numească Dumnezeu,
astfel încât nimeni să nu știe de Acesta și de vreo asemănare cu cel ce
urma să fie creat.
Astfel Dumnezeu l-a făcut pe om din aceeași
suflare din care i-a făcut și pe Îngeri, dar cu acoperământ și i-a dat
un loc la granița dintre Bine și Rău ca să vadă cum se descurcă și a
numit Dumnezeu acel loc Eden. Dar omul cel creat părea fără noimă și
lipsit de orice fel de minte. Astfel Dumnezeu i-a dat minte și
Libertatea de a umbla liber prin Eden. Și s-a uitat Dumnezeu și a chemat
Lumina și a chemat Întunericul și s-au sfătuit. Și au hotărât împreună
să-i dea omului Inteligență și Conștiință și ca să nu cunoască Binele și
Răul, ca să nu-l vatăme pe acesta, a creat Dumnezeu mai întâi Timpul,
ca toate cele ale omului să se întâmple în timp, iar Răul și Binele să
fie cunoscute în măsurile lor mai mici și să fie liber omul să aleagă
dintre cele două Căi. Și a făcut Dumnezeu într-astfel. Și omul era liber
în Eden și sporea în inteligență și se uita cum trec zilele lui și
vorbea deseori cu Dumnezeu care însă nu-și arăta niciodată fața.
Între
timp, Întunericul observa tot ceea ce se întâmpla cu omul din Eden și
îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască, doar ei doi. Și departe de tot
ceea ce este, la marginea Universului, Întunericul îi propune lui
Dumnezeu să-i ofere omului libertatea de a putea cunoaște Binele și
Răul, astfel încât omul să poată alege una dintre cele două căi.
Dumnezeu se învoiește și sădește în Eden Natura, cu feluriți copaci,
printre care copacul Binelui și Răului, lăsând poruncă omului să nu
guste din acesta, pentru a vedea cum se descurcă. Și astfel trec epoci
de-a rândul, iar omul se bucură de tot ceea ce i se oferise, până când
într-o zi găsește Pomul Binelui și Răului și fiindcă omul avea
Libertate, la fel cum avea și Inteligență și Conștiință, se hotărăște să
muște din fructele acestui copac. Astfel, omul din Eden ajunge să
deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, dar fiindcă omul
trăia în Timp, nu putea cunoaște încă adevărata lor măsură. Lumina,
văzând toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să se sfătuiască și se
îndepărtează amândoi până la marginile Universului. Lumina îl roagă pe
Dumnezeu să-i dea omului puterea de a crea pe măsura lui. Dumnezeu se
învoiește și-i dă omului din Eden Frumusețea și o întrupează în haine
omenești și suflând peste ei, le dă amândurora putere de Viață și le
poruncește să sporească întru Înțelepciune și să creeze o lume nouă
