Raul Bac izvoraste din batrana padure de fag si stejar a
rezervatiei Plaiul Fagului. Legenda despre originea sa este pe masura
pitorescului codrilor de fag. Se spune ca mai demult pe pamanturile
astea locuiau niste oameni
uriasi. Acei giganti erau atat de mari, ca numai un sat sau doua de-ale
lor incapeau intre Prut si Nistru. In cateva sute de pasi, gigantii
ajungeau de la Prut la izvoarele Bacului. Alte cateva sute, si ajungeau
deja la vecinii lor de la Nistru. De la o vreme insa, numarul gigantilor
se tot imputina, si incepusera sa apara tot mai multi oameni.
Si iata ca intr-o zi, o fetita de urias se juca langa o padure
batrana, care insa pentru ea era ca o intindere de ierburi pitice.
Fetita mangaia frunzele micilor arbori seculari, cand vazu la marginea
padurii niste creaturi ca niste gaze – era un om mititel care ara o
bucata de pamant cu un plug de lemn manat de sase boi. Fetita, care nu
mai vazuse asa ceva, a luat cu mare atentie omuletul cu boii sai si i-a
dus pana la casa
ei de pe marginea Prutului, cateva sute de pasi mai incolo. Ajunsa
acasa, o intreba pe mama ei despre misterioasele creaturi –
prichindelul cu 2 picioare si incornoratii cu 4 picioare. Mama i-a spus
fetitei sa nu le faca rau, ci sa-i duca inapoi de unde i-a luat, iar
cand se va intoarce inapoi, o sa-i spuna o poveste despre ei. Fetita
duse omuletul inapoi, iar acesta, speriat, fugi acasa. Se intoarse si
fetita de gigant la ai ei, iar mama ii povesti: „- Creaturile pe care
le-ai vazut se numesc oameni. Ei sunt ca noi, doar ca mult mai mici.
Incornoratii cu patru picioare se numesc boi, sunt niste animale care
ii ajuta pe oameni in munca lor. Noi, uriasii, vom disparea in curand,
iar oamenii ne vor lua locul. Ei vor stapani pamantul, vor cultiva graul
si vor coace paine, vor privi la cer, se vor juca, se vor iubi. Vor
cunoaste toate bucuriile noastre atunci cand noi nu vom mai fi.” Fetita
se revolta: „- Dar de ce? De ce vom disparea? Si cum ar putea vreodata
ca acele… gazulite pe care ii numesti oameni sa mosteneasca Pamantul in
locul nostru?”. Atunci mama o trimise pe fetita la tatal ei, care era
om de stiinta (discutia cu tatal nu apare in legenda originala).
Tatal ei ii explica: „Noi, uriasii, putem exista doar pentru ca aerul
pe care il respiram este foarte bogat in oxigen si foarte curat. Insa
acum, aerul devine din ce in ce mai sarac si mai murdar, e tot mai greu
de respirat si ne imbolnaveste tot mai mult. Furnalele noastre ard prea
mult fier, masinile noastre gigante ard prea mult oxigen. Daca o sa
continuam tot asa, ori o sa disparem, ori o sa devenim tot mai mici,
pana cand o sa ajungem ca omuletii pe care i-ai vazut. Ei insa pot sa
traiasca chiar si in aerul mai poluat care ne imbolnaveste pe noi. Asa
ca ei vor mosteni Pamantul.” „Si daca noi suntem de vina, de ce nu oprim
furnalele si masinile?”, intreba fetita. „Eh, astea-s lucruri pe care
nu stiu daca le poate pricepe o fetita-gigant. Si nu e atat de usor pe
cat am vrea noi”, – zise tatal. „Poate cand o sa cresti mai mare.” Apoi
adauga bland: „Multi giganti-mari nu au nici mintea unui copil ca tine,
ci sunt orbiti de dorinta de putere, de ideologii politice sau dogme
religioase si chiar cei care spun ca ne protejeaza natura
sunt si ei la fel. Uriasii acestia aud, dar nu asculta, privesc, dar
nu vad, citesc, dar nu pricep. Ca sa priceapa, ar trebui sa renunte la
orgolii, dar nimeni nu vrea asta.” Intr- adevar, fetita nu intelese prea
mult din ce ii spusese tatal. Se gandea ca e inca prea mica si vroia sa
creasca mare cat mai repede, ca sa inteleaga si ea. Insa ii parea rau
de gigantii ei si o apuca furia gandindu-se ca iata, o sa vina o vreme
cand toti uriasii vor disparea si vor fi inlocuiti de oameni. In
supararea ei, vru sa se razbune. Se porni sa-l gaseasca pe omul cu boii
si pe alti oameni, sa-i striveasca, dar nu-i gasi, pentru ca pe atunci,
oamenii isi faceau casele in codri, iar in inima codrilor, fetita-
gigant nu putea sa vada si nu s-a gandit sa cerceteze. Dupa ce cauta
pana obosi, fetita de urias se opri langa codrii de fag si stejar din
Plaiul Fagului si se aseza pe un deal. Se gandea la soarta gigantilor,
iar apoi isi dadu seama cat de nedrept este sa arunce vina pe oameni si
cat de urata era intentia sa-i omoare si i se facu rusine. De tristete
pentru soarta uriasilor sai si de rusine pentru ca a vrut sa-i ucida pe
oameni, fetita incepu sa planga. Fiecare lacrima era mare cat un butoi
de apa. Si pe locul unde plangea fetita de urias a inceput sa curga un
suvoi, apoi un rau puternic. Apa a inundat repede padurea
si valea, iar omul cu boii, care se ascundea prin preajma, a fost luat
pe nepregatite. S-a dat la o parte din calea apei, dar pe unul dintre
boi nu a reusit sa-l salveze si acela s-a inecat. Cum pe atunci
localnicii ii spuneau boului „bic”, asa i-au dat si denumirea raului.
Pana la urma, gigantii intr-adevar au disparut, in locul lor au ramas
doar oamenii, iar acestia s-au asezat de-a lungul raului.
Legendele si misterele Bacului nu se termina aici. Un fenomen
misterios, Cheile Bacului, a atras atentia mai multor personalitati
basarabene importante – Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau
Zamfir Arbure, si a infierbantat imaginatia localnicilor. Scriind despre
Cheile Bacului, Cantemir spunea ca „Pe langa aceasta cetate (Lapusna)
se afla pe raul Bacu, Chisinaul, un targusor de mica importanta. Nu
departe de el se vede un sir de pietre foarte mari asezate in linie atat
de dreapta de parca ar fi puse de mana omului. Dar ce ma impiedica sa
cred aceasta este atat marimea pietrelor, cat si lungimea traseului pe
care se afla, caci unele au trei sau patru coti pe fiecare latura a unui
patrat, iar sirul lor se intinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. In
limba tarii li se spune Cheile Bacului si taranii, in simplitatea lor,
spun ca ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa
Bacului.” Superstitia la care face referire Cantemir era bazata pe
urmatoarea legenda:
Se spune ca Dracului i-a venit odata ideea sa bareze apa Bacului cu bolovani, ca sa faca un iaz
cu peste, unde sa stea si el sa pescuiasca, sa fumeze o tigara, sa bea o
tuica si sa-si faca un gratar. Planul era insa foarte viclean, caci
Michiduta nu-si alesese intamplator acest loc – apa urma sa se ridice,
iar oamenii de pe malurile raului, sa se inece, astfel incat Dracului
sa-i priasca mai bine distractia. Lucrarea urma sa fie realizata peste
noapte, ca dracii nu puteau sa lucreze in lumina soarelui. La comanda
lui Scaraotchi, toata dracaraia s-a adunat si a inceput sa care pietre,
ca sa bareze raul. Spre dimineata, lucrarea era aproape gata. Mai lipsea
un bolovan si era terminata. Insa tocmai cand se pregateau sa-l arunce
si pe ultimul, cocosii din sat, care au prins de veste ce pregatesc
incornoratii, au inceput sa cante desteptarea. Dracii s-au speriat ca
rasare soarele si au lepadat stanca, fugind inapoi in iad. Si asa au
scapat oamenii de planul lui Scaraotchi, iar in urma au ramas bolovanii
din Cheile Bacului (legenda e usor
modernizata).
Spre deosebire de Cantemir, Hasdeu credea ca pietrele de la Cheile
Bacului erau puse acolo de oameni. In opinia sa, Cheile Bacului faceau
parte dintr-un zid de aparare antic, care se intindea intre Prut si Nistru si taia Basarabia de la nord-vest la sud-est. Acest zid ar fi fost construit de bastarni, in secolele 2-3 i.e.n. In timp, localnicii au folosit piatra din zid
pentru a-si face case, astfel incat mai ramasese in picioare doar
portiunea de la Cheile Bacului. Hasdeu nu aduce insa dovezi pentru
aceasta ipoteza. In plus, o cercetare mai recenta indica faptul ca,
chiar si daca pietrele de la Cheile Bacului ar fi fost puse de oameni,
acestea nu aveau pozitionarea caracteristica zidurilor de aparare, ci
puteau fi mai degraba marcaje pentru rutele comerciale. Insa sia aceasta e
doar o ipoteza.
Zamfir Arbure dedica si el cateva pagini acestui fenomen in lucrarea
sa, „Basarabia in secolul al XlX-lea”, publicata in 1898. La acel
moment, Zamfir Arbure, vorbea deja despre aceste pietre ca despre un
fenomen cu aura mitica – despre ele se stia din batrani, dar nu era prea
clar daca mai sunt sau nu si nici cu exactitate pe unde sunt.
Influentat de studiile lui Hasdeu, Arbure credea in provenienta
antropica a acestui fenomen. Dupa mai multe explorari, cercetatorul le
localizeaza pe mosiile Ghidighici si Petricani, in apropiere de
Chisinau, folosindu-se de o marturie de-a tatalui sau, care le vazuse
candva. Nu era sigur daca acestea se mai pot vedea, caci localnicii luau
pietre din Cheile Bacului pentru gospodariile lor, iar daca lucrurile
aveau sa continue la fel, acest monument urma sa dispara definitiv (aici
am putea sa facem o paralela cu cei ce iau pietre din toltre sau de la
Orheiul Vechi).
Urme ale Cheilor Bacului aveau sa fie vizibile pana in anii ’60.
Odata cu constructia barajului de la Ghidighici, in 1964, Cheile Bacului
au disparut definitiv. O parte din stanci sunt acum sub apa, altele au
fost folosite la constructia barajului, iar cele ramase au fost distruse
cu explozibil. Astfel a disparut unul dintre cele mai fascinante locuri
din Basarabia.
Din pacate, raul Bac este cel mai poluat afluent al Nistrului. In bazinul sau hidrografic, cu o suprafata un pic peste 2000 km2, locuiesc peste un milion de oameni (un sfert din populatia Moldovei), iar densitatea populatiei este de 470 de locuitori / km2
(de patru ori mai mare decat media in Moldova). Aici se afla cateva
dintre orasele importante ale tarii, inclusiv capitala Chisinau. In
afara de problemele legate de suprapopularea si activitatea industriala
din bazinul sau, problemele ecologice ale raului sunt amplificate si de
absenta unor statii de epurare in partea sa superioara, motiv pentru
care toate apele reziduale sunt varsate direct in rau. Pe mai multe
sectoare ale raului, indicatorii pentru substante chimice toxice,
periculoase pentru sanatate, depasesc cu mult normele admise, pe alocuri
chiar de zeci de ori. In aval de Chisinau, toti acesti indicatori sunt
de 5-10 ori mai mari decat cele recomandate. Aceasta poluare puternica
afecteaza grav si biodiversitatea pe rau. In Bac practic nu mai sunt
pesti si treptat dispar si alte animale de apa.
Firul de apa ce strabate Chisinaul are nevoie de o interventie
energica, pentru a fi salvat si revitalizat. Poate construirea unor
statii de epurare a apei si o implicare mai activa a comunitatilor
locale pentru reducerea pe cat posibil a poluarii cauzate de oameni sau
de diverse activitati industriale va permite protectia si revitalizarea
acestui rau important pentru Moldova. Prin astfel de activitati, putem
spera ca pe viitor, sa-i readucem raului Bac un farmec al naturii si o
curatenie a apelor pe masura legendelor care il inconjoara.
