Crivățul ieși odată la plimbare; dar era nebunatec, Doamne ferește! Pe unde trecea, făcea o mulțime de neorânduieli.
Întâi intră într-o grădiniță și cum intră, se apucă să scuture
trandafirii cei frumoși, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce
miros. Rostogoli pe jos merele, prunele și rupse în dreapta și în
stânga crengile pomilor încărcați cu frunze și cu fructe.
La câmp făcu și mai multe rele. Ici culcă la pământ grâul și-i zdrobi
spicele, de-i risipi toate boabele, colo doborâ clăile de fân și le luî
vârtej pe sus. Dar ce e și mai groaznic, dezrădăcină în pădure câțiva
copaci bătrâni și-i răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând peste o
turmă de oi ce păștea în tihnă, le împrăștie în toate părțile și le
ameți, învârtindu-le. În câteva ceasuri stricase totul pe unde trecuse.
Oamenii se jeluiră de toate relele ce le-a făcut Crivățul pe pământ,
numai într-o zi.
- E un vânt pustiitor, stirgară unii.
- Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci și flămânzi! Ne-a stricat tot!
Îndată împăratul vânturilor chemă Crivățul de față și-l întrebă să
răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre năzdrăvăniile
lui.
Crivățul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără zicând numai:
- Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimanui; am vrut numai
să mă joc cu florile, holdele și cu oile. Vina e a lor că nu știu de
glumă!
- Așa glumă trece măsura, fătul meu! Îi răspunse împăratul vânturilor.
Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deși e glumă, nu
e bună! Ca să te înveți minte, eu nu ți-oi mai da drumul vara. Numai
iarna vei ieși de la închisoare. Atunci ai să te poți juca cu gheața și
cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.
De atunci, Crivățul nu mai suflă decât iarna, pe pământul înțepenit de
ger, bătut de viscol și înăbușit sub troiene de zăpadă. După dânsul
aleargă lupii urlând și zboarp corbii flămânzi.
El vine la noi dinspre miazănoapte și răsărit, trecând peste câmpuri pustii și peste mări furtunoase.
