Trăia odată pe meleagurile astea un cioban; singur, izolat de lume,
neștiutor de faptul ca ar mai exista și alți oameni în afara lui.
Într-o noapte, Dumitru a avut un vis în care i s-a dezvăluit ca sunt și
alte făpturi pe pământ asemeni lui, așa că, dimineață, a pornit fără
zăbavă departe de locurile sale familiare și a ajuns în cele din urmă
într-un sat. Cel dintâi lucru care i-a atras atenția era ca oamenii
intrau unul după altul într-o casa mare, fără a mai ieși apoi afară. Era
o zi de duminică și toți creștinii se duceau la biserică.
Nevrând să rămână mai prejos, a luat și el drumul bisericii, dar,
observând ca toți oamenii duceau cate un sac în spate, nu a stat mult pe
gânduri, și-a umplut un sac cu paie și l-a aruncat pe spinare. Când a
intrat în biserică , toată lumea i-a zis cu mustrare să lase sacul jos,
însă el a întrebat nedumerit de ce nu și-l leapădă și cei din jur. De
fapt, ceea ce zarea Dumitru în cârca semenilor săi nu erau altceva decât
păcatele lor.
Toți oamenii din locașul sfânt șușoteau și rădeau fără vreo rușine, iar
dracul, proțăpit într-o strană, îi însemna pe necuviincioși în cartea
lui cu păcate. Furios ca Dumitru se arata prea evlavios, necuratul și-a
înfipt dinții într-o piele de bivol și a tras de ea până când a slobozit
un pârț cutremurător. Nimeni nu a văzut și nu a auzit fapta asta
scârboasă, cu excepția lui Dumitru, care n-a putut rezista ispitei și a
început să hohotească. Diavolul a respirat ușurat: omul râsese în
biserică și avea motiv să îl treacă și pe el la catastif.
Amărât de greșeala lui față de Dumnezeu, Dumitru s-a întors fără preget
la turma lui, hotărât să nu mai pășească niciodată în lumea păcătoasa
din preajma sa. Au trecut ani după ani, și într-o zi, oamenii l-au găsit
în bătătura lui, mort de multă vreme, dar fără nici o urmă de
putreziciune. Așa s-a făcut că i-au recunoscut sfințenia și au ridicat
pe locul stânei o biserică, care să aducă aminte de smerenia și
curățenia celui numit de atunci încoace Sfântul Dumitru.
