De aici se trage, pe cât se pare, după unii istorici numele
oraşului Bacău, târg domnesc de vamă, pe vremea lui Alexandru cel Bun
(1400—1432). Căci bâc i se spunea zimbrului şi pline erau padurile de
zimbri pe vremea aceea.
Aici au văzut lumina zilei marele poet Vasile Alecsandri şi George Bacovia.
Şi tot aici a crescut Ştefan, flăcăul cu părul ca focul, care numai la
17 ani avea să fie vestitul haiduc Bujor. Fecior în casă la un boier din
Bacău, Bujor văzu şi îndură multe nedreptăţi.
Dar într-o zi, trimis de stăpân cu nişte treburi într-un sat, vede cum
jupân Aftenie, sărdarul, cu 12 ar năuţi scoate la mezat casa unui ţăran
care nu-şi putuse plăti birul.
— Îngăduie-mă până-n primăvară jupân Aftenie să pot ieşi la lucru, că
n-am unde-mi duce femeia lăuză şi copiii, acum în prag de iarnă.
— Aruncaţi-l afară ! porunceşte drept răspuns sărdarul arnăuţilor,
începând el însuşi a răscoli cu vârful iataganului aşternutul în care
zăcea femeia.
— Milă, boierule ! se rugă lăuza ridicându-se să-i apuce mâinile într-o încercare de îndurare.
Sărdarul trase iataganul printre palmele femeii sângerându-le, fără pic de milă.
Bujor nu mai răbdă. Se aruncă asupra sărdarului, îi smulse iataganul
şi-l lovi cu tăişul crestându-i capul. Până să se dezmeticească
arnăuţii, flăcăul se pustiise în codri.
Apoi, ca unul ce-a cunoscut viaţa în şerbie, Bujor, în jurul căruia mai
vin cinci flăcăi, începe să aţină calea negustorilor, ajutându-i „să-şi
găsească Bacăul”. Nu-i vămuia pentru el, ci pentru oropsiţi.
Legenda spune că sărdarul Aftenie, după ce s-a-nzdrăvenit, alergă la
jupân Caloiros şi se sfătui cu acesta să pună mâna pe haiduc, să-i
reteze capul în văzul lumii.
Trei sute de poteraşi au înconjurat drumurile care duceau la târg şi-au
pândit codrii, dar Bujor nu se arăta. Ca fulgerul se repezea ba într-un
loc, ba în altul, când nimeni nu se aştepta, izbind şi pustiind
vistieriile. Câte potere a trimis stăpânirea să-l aducă viu ori mort,
tot în zadar. Va fi fost atât de mare îndrăzneala lui, sau aşa cum
spuneau cântecele populare „că şi munţii îl ascundeau, văile îl apărau,
cetinile îl vegheau, iar vulturii îl vesteau”.
Astfel, cu toate că cetele poteraşilor şi arnăuţilor răscoliră codrii şi
munţii, Bujor continuă să răzbune umilinţa asupriţilor, atacându-i pe
jefuitori fără cruţare.
Pe rând, se năpustea asupra zbirilor, unde s-ar fi aflat ei, la Bacău ori la Braşov, şi mai departe.
Preţul pus pe capul lui se ridicase la zece pungi cu aur, fără cele
cinci, pe care le făgăduiau negustorii. Ba Terinte, un cămătar căruia-i
mersese vestea de avar, făgădui ca bacşiş pe fiică-sa, frumoasa
Penelopa, celui care-l va da în piept pe haiduc.
Auzind Penelopa de făgăduiala tătâne-său, poate o leacă îndrăgostită de faima haiducului, fugi în munţi să-l caute.
Cât o fi mers, pe unde, dar într-un amurg, Neacşu, fratele de haiducie
al lui Bujor, care se nimerise de strajă, o luă drept iscoadă şi-şi
înştiinţă tovarăşii.
— Nu-ţi ajung averile adunate de tatăl dumitale jupâniţă, de te-ai încumentat să mă cauţi ? întrebă Bujor întunecat.
— Nu pungile care s-au pus pe capul dumitale, bădiţă, mi-au întins
drumul, ci mânia: tată-meu m-a pus şi pe mine, la preţ, în mâna cine
ştie cărui vânător de chiverniseală, dar eu l-am hoţit şi iată-mă. „Cu
cheile să-i iei averile, cu jungherul zilele”, vorbi Penelopa, scoţând
din sân cheile de la sipetele cămătarului şi un jungher de argint cu
plasele încrustate în pietre roşii. Iar pe mine să mă faci căpităneasă.
— Apoi mulţam dumitale, frumoasă jupâniţă, i-a răspuns Bujor, dar n-am
nevoie de chei, că sipetele mă cunosc şi se deschid numai la un semn.
Iar jungherul păstrează-l dumneata. Eu zile de om n-am stins şi n-am să
sting cât ar fi de bicisnic. Cât despre căpităneasă, să avem iertare, un
bărbat în munţi se cuvine să nu se sprijine de tufe, nici la urcuş,
nici la coborâş; tufele au rădăcini subţiri şi te poţi prăvăli uşor.
Ascultându-l, faţa Penelopei se făcuse ca para focului, apoi ca ceara.
Îi adusese haiducului inima, şi el o nesocotea cu vorbe ocolite. Plecă
fruntea mândră să nu i se vadă lacrimile de mânie.
Haiducii se sfătuiră între ei, iar pe-nserat, Bujor o urcă în şa, la
spatele lui, şi-o duse între hotară, la Focşani, într-un bordei aplecat
şi umbrit de stejari bătrâni, la tânăra Aniţa (Văduviţa) cum i se zicea.
După ochii haiducului care se îmblânziseră, după sfiala şi grija
Aniţei, Penelopa înţelese multe. Bujor îi spuse cine-i fata şi cum a
ajuns aici, sfătuind-o pe Aniţa să n-o slăbească din ochi şi să caute
să-i dea de suflet, că-l avea.
— Tare eşti slab la inimă, bădiţă Ştefane, oftă Aniţa.
Apoi îl rugă să se păzească de poteri c-au împânzit tot ţinutul, iar preţul pus pentru prinderea lui se îndoise.
Dar Bujor îi acoperi vorbele cu sărutări şi ceru vin.
Târziu, Penelopa îl auzi pregătindu-se de plecare, şi pe Aniţa rugându-l
printre lacrimi să nu mai coboare un timp, că-i era inima grea de
presimţiri.
Apoi fata îmbrăcă straie ţărăneşti, îşi legă părul în năframă ponosită
şi se ascunse-n matca ei. Haiducul venea noaptea pe neaşteptate, cu
copitele calului înfăşurate în cârpe, ca umbra, bea o ulcică de vin cu
Aniţa, care-i şoptea plângând să se păzească.
Bujor însă era prea înverşunat şi poate şi prea tânăr. Glasurile celor
jecmăniţi de stăpânire ajungeau întâi în inima lui, apoi în cuget. Nu
putea uita palmele însângerate ale femeii lăuze, care ceruse îndurare
sărdarului Aftenie.
Prin atacurile lui tot mai dese, încerca să-şi răcorească sufletul, să-i
mângâie cât de cât pe îngenuncheaţii din mădularele cărora se trăgea şi
el.
— Poteraşii au cai iuţi şi flinte noi, Bujorele !
— Calul meu e mai aprig şi mai credincios, Aniţă. Până şi el înţelege că
slujesc o cauză dreaptă. Mă poartă cu drag şi-mi vorbeşte ca un frate.
— O fi năzdrăvan, bădiţă Ştefane ?
— Să nu te-ndoieşti de asta, Aniţă.
— Eşti copil la inimă, bădiţă. Toate fetele din sate sunt cu ochii pe tine.
— Spune repede de cine mă temi mai mult, de poteră ori de fete ?
— De poteră, Bujorule, că primejdioasă cale ţi-ai ales.
Bujor râdea şi îndemna calul la drum.
Pe faţa lui cu pielea ca floarea de cireş, barba roşie, asemenea
părului, părea o flacără vie. Părea mândru în şa, şi mai mândru prin
curajul său în faţa primejdiilor ce-l căutau. Cine să aline poporul
obidit, dacă nu el cu tovarăşii săi de haiducie.
Se spune că năvălea chiuind asupra negustorilor, nu pe ascuns şi nici în
tăcere. Chiuind cuteza să hărţuiască poteraşii prin hăţişuri ceasuri
întregi. Codrii îl apărau ca pe-un fiu al lor; frunza-l mângâia, apa-l
oglindea…
— Vin, vin, răbufnea în râs câte o codană aflată prin pădure la cules de ciuperci.
Bujor se prefăcea speriat, întorcea capul în toate părţile, pasă-mi-te
să vadă unde se ascunde primejdia, apoi dintr-un salt smulgea ghiduş
fata de pe pământ şi-o înălţa în şa. Le plăcea fetelor să se lase
păcălite de Bujor. Era frumos la chip şi curat la fire ca un pui de
cerb. Nu l-ar fi trădat nici fetele, nici flăcăii şi nici bătrânii,
pentru tot aurul din vistierii.
Bujor le înzestra nunţile; numele lui îl rosteau copiii de cum învăţau rostul cuvintelor.
Toţi priveau cu îngrijorare la viaţa lui, toţi căutau să-l apere. Tăcere
adâncă se lăsa asupra lor când vedeau poteraşii cercetând drumurile
ascunse.
— N-aţi văzut lotrii trecând ?
— Lotrii nu stau în păduri.
Pironeau priviri nevinovate în ochii hăitaşilor legiuiţi. Dincolo de nevinovăţie, dospea ura.
Îi rosteau numele cu fală. Ei vesteau Aniţei potecile pe care porniseră
poterile, drumurile pe care treceau arnăuţii cu birurile adunate de prin
sate.
Chipul frumos al Aniţei începuse a se înnegura de grijă. Tropotele
cailor celor care-l căutau pe Bujor răsunau pretutindeni, îi sfredeleau
sufletul.
Ochii ei verzi, ca iarba crudă, răscoleau desişurile cu luminile lor,
căutând să răzbată mai departe până în apropierea celui drag.
— Ascunde-te bine, bădiţă, o mie de călăreţi te caută.
Dar Bujor era prea departe s-o audă. Chiuind şi răbufnind în hohote de râs, se arunca asupra jecmănitorilor.
Înspăimântaţi, arendaşii făcură iar jalbe la stăpânire, care dădu noi
porunci; isprăvnicia adăugă noi făgăduieli şi pedepse pentru prinderea
lui Bujor.
Dar într-o seară, când coborî spre hotare, calul începu să sforăie şi să
se frământe. Fără să-l poată urni, Bujor descălecă şi se strecură
printre stejarii din jurul bordeiului. Dar ce văzu îl înfrigură. În
locul muşcatei care trebuia să ardă la fereastră după înţelesul lui cu
Aniţa, zări flacăra tremurătoare a unei lumânări şi nu mai judecă. Se
repezi năuc la uşă, dar o ploaie de plumbi îl şi întâmpină.
Astfel, se spune, că ar fi fost rănit de moarte Bujor. Şi, mai
istorisesc bătrânii, că văzând cele întâmplate stăpânului său, calul
alergă să-l ajute. Va fi avut Bujor destulă putere să se ridice în şa,
sau potrivit legendei calul a îngenuncheat şi l-a sprijinit, cine ştie…
Ca gândul şi ca vântul a trecut apoi murgul printre poteraşi înspre
munţi. Plumbii sloboziţi din flinte sfârâiau trecând prin trupul lui,
dar, până în vârful Ceahlăului, unde aşteptau tovarăşii de haiducie ai
lui Bujor, nu s-a oprit. Plângând cu lacrimi omeneşti, calul s-a culcat
în faţa lor, plecând dintre cei vii, odată cu stăpânul său.
Legenda mai spune că trupul tânărului haiduc n-ar fi avut linişte nici
după moarte. Poteraşii l-ar fi legat pe spinarea unui cal orb şi l-ar fi
purtat prin sate, arătându-l mulţimii ca pe o fiară vânată.
Se povesteşte că din sângele ce-a curs din trupul haiducului, începând
de la bordeiul Aniţei, până sus, în Ceahlău, ar fi răsărit poieni de
flori roşii, cum nu s-au mai văzut nicăieri.
Unii mai spun că atunci când Aniţa a fost slobozită de poterele care-şi
împliniseră crunta lor datorie, împreună cu sărmanii, care-şi plângeau
singura dreptate, îl îngropară cu multă pioşenie pe muntele drag. În
spinarea lui s-ar fi găsit împlâtntat un jungher cu plăsele de argint,
nituit cu pietre roşii. Să se fi lăcomit copila cămătarului la preţul
nemaipomenit pus pe capul lui Bujor ? Ori dragostea neîmpărtăşită s-o fi
adus aici… nu se ştie.
