Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Sihastru. Îi zicea
lumea sihastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer
de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea
aceasta. El nu mânca aproape nimica.
Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un
argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta loc de odihnă. Şi
s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă
vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el îşi făcea
rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare
flămânzi.
Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă.
– Cine-i acolo? întreabă Daniil.
– Om bun, răspunde Ştefan.
– Dacă e om bun, să intre!
Ei intrară înăuntru.
– Ce ai păţit, de-ai venit şi pe la mine?
Năcăjit şi amărât cum era, nu zise nimic.
– Eu ştiu ce-i cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgânătatea. Altminteri e rău!
– Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile!
– Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi?
– Ce s-aud? Numai plânsete şi jăluiri.
– Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?
– Amu aud cântece frumoase.
– Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!
– Dar unde cântă? întrebă Ştefan.
– Ştii unde, Ştefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine
dis-de-dimineaţă pe el şi trage cu arcul iar unde o să găseşti săgeata
înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cântând!
– Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!
– Bine, dar eu, Ştefane, nu mănânc nimic. De unde să-ţi pot da ceva?
– Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămânzi!
Căută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din care
dădu şi lui Ştefan o bucăţică, şi argatului, şi-i mai rămase şi lui un
pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.
După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amândoi în chilie, iar
săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil
bătu la uşă:
– Scoală, Ştefane, şi du-te!
Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi
trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în
căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc
împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea,
când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ştefan, noaptea, la Volovăţ şi
ia biserica de acolo şi până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o şi
propteşte. Însă nici nu o propteşte bine, când iată vede venind pe
turci. Ei l-au văzut pe Ştefan când a adus biserica iar acum au venit
să-l prindă. Ştefan, văzând aceasta, intră în biserică şi se rugă lui
Dumnezeu ca să-l scape.
Ascultându-i ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii
se zăpăciseră şi începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei aşa
până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofiţeri care, de frică
să nu fie ucişi de Ştefan, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul
începuse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse
meşteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduşi şi din Ţara
Românească mulţi robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă
trag şi eu. Această poveste mi-au spus-o şi mie bătrânii şi-o spun şi eu
urmaşilor mei.
