De mult de tot, la răsărit de Canaraua de azi, unde este astăzi lacul
Mamaia (Siutghiol), era un sat cu oameni foarte răi, ce nu ar fi primit
pe nimeni spre găzduire la ei, oricȋt de sărman ar fi fost călătorul
ursit să trecă prin satul lor.
Ȋntr-o zi de sărbătoare, cȋnd toţi oamenii erau pe acasă, un om străin a intrat ȋn satul lor, cerȋndu-le găzduire pentru o noapte.
Văzȋnd călătorul că ȋntr-un sat atȋt de mare nu se găseşte nici un om primitor, s-a ȋndreptat şi el mai spre marginea satului, urcȋndu-se pe un tăpşan de loc, unde era o casă mică de piatră, a unei femei sărmane, care s-a ȋndurat şi a primit pe călător. Dar femeia, fiind foarte săracă, se văita mereu că nu are cu ce-şi ospăta musafirul neaşteptat. Atunci călătorul spuse văduvei să pună un tezec proaspăt de vacă ȋn cuptorul sobei, ȋn cenuşe. Care nu-i fu mirarea femeii cȋnd, după puţin timp, răscolind ȋn vatră, găsi o pȋine mare şi gustoasă, cu care ȋşi sătură călătorul şi care pȋine nu se mai termina deloc, căci, de cȋte ori rupea din ea, pȋinea creştea la loc.
Ȋn sfȋrşit, a doua zi după plecarea oaspetelui minunat, satul cu oamenii aceia atȋt de răi se scufundă sub apă, prefăcȋndu-se ȋntr-un lac mare şi adȋnc, rămȋnȋnd numai un mic ostrov cu casa femeii celei bune. (n.a. „Auzită de la moş Seit Agi Ali, din Taşaul”)
Ȋntr-o zi de sărbătoare, cȋnd toţi oamenii erau pe acasă, un om străin a intrat ȋn satul lor, cerȋndu-le găzduire pentru o noapte.
Văzȋnd călătorul că ȋntr-un sat atȋt de mare nu se găseşte nici un om primitor, s-a ȋndreptat şi el mai spre marginea satului, urcȋndu-se pe un tăpşan de loc, unde era o casă mică de piatră, a unei femei sărmane, care s-a ȋndurat şi a primit pe călător. Dar femeia, fiind foarte săracă, se văita mereu că nu are cu ce-şi ospăta musafirul neaşteptat. Atunci călătorul spuse văduvei să pună un tezec proaspăt de vacă ȋn cuptorul sobei, ȋn cenuşe. Care nu-i fu mirarea femeii cȋnd, după puţin timp, răscolind ȋn vatră, găsi o pȋine mare şi gustoasă, cu care ȋşi sătură călătorul şi care pȋine nu se mai termina deloc, căci, de cȋte ori rupea din ea, pȋinea creştea la loc.
Ȋn sfȋrşit, a doua zi după plecarea oaspetelui minunat, satul cu oamenii aceia atȋt de răi se scufundă sub apă, prefăcȋndu-se ȋntr-un lac mare şi adȋnc, rămȋnȋnd numai un mic ostrov cu casa femeii celei bune. (n.a. „Auzită de la moş Seit Agi Ali, din Taşaul”)
