Un cioban ardelean, tinerel si viteaz, se indragostise de fata stapanului sau si indraznise sa i-o ceara de nevasta. Mocanul se invoise sa i-o dea, numai daca s-o prinde sa petreaca iarna pe varful Bucegilor. Grozava incercare! Dar baiatul foarte indragostit nu stete
in cumpana si se prinse bucuros.
Pe la sfarsitul toamnei anului 1770, tanarul isi incredinta mioarele fratilor sai din Izvor, se duse la Manastirea Sinaia, aprinse cate o lumanare la icoanele Maicii Preciste si Sfantului Dumitru, saruta Sfintele icoane si, luandu-si la spinare un sac cu malai, trei burdusele si plosca cu rachiu, urca plaiurile Bucegilor, insotit de cainele sau credincios. Era in ziua de 28 octombrie; muntii albisera de fulgi grosi de zapada care cadea fara incetare; era parca un semn prevestitor al Celui de Sus, dat voinicului, indemnandu-l sa-si mute gandul indraznet; dar el se catara mereu pe piepturile cele mai repezi si ajunse tocmai in varf.
Aici petrecu el cinci luni de iarna. Cum? Dumnezeu a stiut. Teama de ursi, de lupi, de vulturi nu-i putea fi, fiare de acestea nefacandu-si veacul pe astfel de piscuri, dar zapada cu nemiluita, vanturile turbate, gerul, gerul, ziua si noaptea!…Isi facuse, chipurile, un bordeias si aprinsese focul cu hotararea sa nu-l lase sa se stinga o clipa…
Iarna trecu. A doua zi dupa Buna Vestire, ciobanii se suie la stana, in intampinarea fratelui lor. Cantecul fluierelelor lor razbate prin cutele muntilor. El traieste… Dar picuratul fluierelelor si behaitul oilor atat de multi il induioseaza incat nu poate sa scoata un chiot de bucurie si ramane impietrit. Cainele lui alearga spre ciobani, le da tarcoale nebuna, se gudura voios, parca zice: Stapanul meu e colo mai sus, va asteapta, a castigat prinsoarea.
Da, el sta in picioare pe lespedea aceasta, ascultand soaptele vanturilor. Cat il zaresc, ciobanii canta din fluiere si cavale un cantec de logodna si-i striga : – Marcule, Marcule, ai biruit, Marcule! Marcu ii vede, ii aude, dar deodata ochii i se impaienjenesc, bratele si picioarele ii amortesc, ramane nemiscat si mut ca o stana de piatra. Apoi in zadar incearca sa se scoboare de pe lespede, genuchii ii tremura, cade. Ca sa-i ajunga pe fratii lui mai repede si mai degraba sa-si mangaie oitele, isi incordeaza ramasita de puteri si, incrucisandu-si bratele pe piept, cu picioarele tepene, se rostogoleste pana la poalele piscului, pe plaiul Furnicei. Ciobanii striga, oile behaiesc, cainii latra jalnic ; iata-l in mijlocul tovarasilor, ii priveste, le intinde mana, aduce mana la inima, vrea sa le vorbeasca si-si da sufletul… Ciobanii i-au sapat groapa chiar in locul unde se oprise si au venit din nou in ziua de Paste, de au asezat pe mormantul lui crucea asta.
De atunci piscul pe care ciobanul Marcu a petrecut o iarna s-a numit Varful cu Dor.
Iata legenda Varfului cu Dor povestita in anul 1839 de taranul comarnicean Stoica francezului
