Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15 august 1714) a fost
un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al
domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara
Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare
a vieții spirituale.
Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60
de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi
împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.
Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obiceiuri
patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată
regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de
persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate, şi
avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu
cai frumoşi.
Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii,
tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze
ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-i întreba el.
Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru
că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea
ce era un act de neatârnare.
Într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba
cea albă ca zăpada. Pe când ţinea încă în mână pieptenele de fildeş,
văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori
înjunghiaţi, şi în grabă îşi chemă feciorii:
— Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea!
El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cumnatul său, vistierul Văcărescu.
Era înainte de Paşte. Fură târâţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în
închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi acolo până la august.
Brâncoveanu şi Văcărescu erau supuşi în toate zilele la cele mai
înfricoşate chinuri, că nu voiau să spună unde şi-au ascuns bogăţiile,
căci turcii nu găsiră cât credeau că vor găsi, cu toate că răscoliseră
şi jefuiseră tot.
În sfârşit, turcii înţeleseră că nu mai aveau ce dobândi de la dânşii prin silă şi îi înştiinţară să se pregătească de moarte.
Brâncoveanu adună pe feciorii săi în juru-i şi le vorbi astfel:
— Şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să
nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie
teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Cristos pentru noi şi de ce moarte a
murit! Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa
voastră, nici pentru lumea toată!
Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dânsul la sultan.
Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe.
— Brâncovene, zise dânsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de
împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara neatârnată? Spune!… Adevărat este
că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut
lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpân?…
Dezvinovăţeşte-te!
— De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dumnezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe pământ, uită-te acum ce sunt!
— Brâncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; nici unul din neamul tău nu va scăpa cu viaţă.
— Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mâna ta…
Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte mahomedanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu trei plecăciuni şi zise:
— Stăpâne, noi avem un obicei, anume că osânditul poate fi iertat, dacă îşi schimbă legea şi se dă la sfânta noastră credinţă.
— Brâncovene, zise sultanul, leapădă-te de câineasca ta credinţă
creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca
să trăiţi şi să fiţi liberi!
— Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă!
— Atunci, pregătiţi-vă de moarte! strigă sultanul încruntându-se.
Şi porunci ca să pună mâna întâi pe Văcărescu.
— Fă-te turc şi leapădă-te de stăpânul tău, ca să fii şi bogat, şi fericit!
— Un Văcărescu nu îşi trădează domnul şi biserica! strigă acesta.
Şi îşi plecă capul de i-l tăie.
După aceasta turcii puseră mâna pe al treilea fiu al lui Brâncoveanu, un
băiet falnic cu ochii negri, plini de foc şi cu un păr negru ca pana
corbului. Mustăţile abia îi mijeau.
— Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul, şi te cruţ!
— Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el.
Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli până dinaintea picioarelor tatălui său. Acesta oftă din adâncul inimii şi zise:
— Doamne, facă-se voia ta.
Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui
său. Bătrânul îngălbeni de teamă, ca nu cumva fiul său să slăbească,
dar el ridică spre dânsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se:
— Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din
pricina inimii mele slabe şi sângelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm
somnul de veci, până ce nu-ţi voi cere iertare!
Faţa bătrânului se însenină iarăşi şi, binecuvântându-l, îi zise:
— În ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu!… Du-te la Dumnezeu!
Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gâde.
Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era
înconjurată de o barbă mare, se uită la cadavrul fratelui său şi îl
podidiră lacrimile. Sultanul băgă de seamă.
— Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit!
Fiul lui Brâncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci
făcu el singur semn călăului să-i taie capul, care, când căzu, stropi cu
sânge pe sultan. Brâncoveanu oftă adânc şi zise:
— Doamne, facă-se voia ta!
— Brâncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămâne. Gândeşte-te bine!
Brâncoveanu se uită la copilul cel plăpând, îşi văzu soţia leşinată, îşi
văzu fetele plângând în hohot, dar răspunse fără şovăire:
— Facă-se voia Domnului!
— Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi!
Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobândească de la privirea lui curaj şi putere.
— Eu mor bucuros, tată, strigă dânsul cu vocea limpede. Sunt mic, într-adevăr, dar sunt din neamul tău!
Şi se rostogoli şi capul lui.
Atunci i se duse şi puterea bărtânului. Căzu în genunchi, trase la
sânu-i pe fiii ucişi, şi mângâie şi îi sărută, se jeli, îşi chemă copiii
drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic:
— Mi-aţi omorât, păgânilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpădească
iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe faţa pământului, cum se risipesc
norii la bătaia vântului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici
copiii să vi-i puteţi mângâia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în
veci!… Aşa să m-auză Domnul!
Atunci sultanul şi oamenii lui se mâniară. Rupseră în bucăţi veşmintele
cele bogate de pe corpul bătrânului domn şi începură să-i jupoaie pielea
de pe corp. Nici un ţipăt, nici un vaiet nu ieşi din gura lui, în
timpul acestui chin îngrozitor. În sfârşit, umplură pielea cu paie, o
puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigând:
— Ghiaur, câine de creştin! Îţi cunoşti pielea?
Atunci Brâncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi zise:
— Carnea puteţi s-o sfâşieţi în bucăţi, dar totuşi Constantin
Brâncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnindu-se
întru Domnul.
Şi zicând aceste cuvinte, eroul îşi dete sufletul.
