Anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: „Ianuar”,
„Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie.
Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via. Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un
singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să
înceapă a-l bea. Bun şi făcut! Ca să se cunoască până unde este vinul
fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe
fundul butoiului culcat.
Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus cana. Oameni cuminţi.
Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus cana jos de tot, aproape de
doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi
dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz
celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl
căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi
uscate şi tot fluierând mergea.
Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte
el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste
şi el vinul. Suceşte de cană, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi,
vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar”
mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l
prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl
fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci
se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e
schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost
când l-au alergat fraţii lui.
